Cuvantul întai

Despre rugaciunea mintii si a inimii si despre cum aceasta rugaciune a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat.

Binecuvinteaza, parinte!

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca Sa Evanghelie: "Cel care crede în Mine, râuri de apa vie vor curge din pântecele lui". Oricine doreste, asadar, sa iasa din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceasta apa vie a Sfântului Duh, sa se nevoiasca sa dobândeasca în inima sa rugaciunea mintii si a inimii, adica aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", pe care sa o spuna o data cu fiecare respiratie. Cel care doreste sa aiba totdeauna în inima sa aceasta rugaciune sa asculte mai întâi despre pregatirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi sa asculte si felul în care trebuie sa o spuna.

Deoarece împaratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curatenie, nu intra la întâmplare în inima murdara, nesocotita si nepregatita, pentru ca se spune: "In inima nesocotita Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va iesi".

Ci intra în inima socotita, pregatita si curata. Ascultati pe proorocul David, care zice despre aceasta pregatire a inimii astfel: "S-a pregatit inima mea", apoi "Voi slavi si voi cânta în slava mea", ceea ce arata ca mai întâi trebuie sa ne pregatim inima curata pentru primirea lui Hristos si, dupa ce îl primim în inima pe Hristos, putem sa spunem rugaciunea si sa o avem fara încetare în inima noastra, bucurându-ne si veselindu-ne, dupa cum spune Apostolul: "Strigând si cântând în inima noastra Domnului".

Iar pregatirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea fara masura a trupului, umilirea excesiva. Pentru ca, pe de o parte, postul neîncetat curateste trupul postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de alta parte ostenirea trupului modifica zvâcnirile necuviincioase ale carnii, iar umilirea exagerata aduce rugaciunea si devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineata ne arata si ne vesteste ca peste putin timp va rasari soarele stralucitor, care odata rasarit va lumina cu razele sale lumea întreaga, tot asa si umilinta binevesteste celui ce se pregateste vestea cea buna a mângâierii si-i aduce la cunostinta ca din clipa în clipa rugaciunea va sosi în inima lui. Odata venita rugaciunea, aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si stralucitoare, care izvorăsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar daca mintea este luminata, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vatamator. Si precum cel care merge noaptea având cu sine o lumina vede drumul si nu rataceste, tot asa si cel care îsi lumineaza mintea cu lumina adevarata a lui Hristos distinge drumul adevarat si drept care-l duce la Hristos de drumul cel amagitor si ratacitor care-l duce la pieire si la diavol.

Asadar, dupa ce se pregateste cineva dupa cum am spus sau chiar si mai mult decât atât, adica cu si mai multa osteneala, omorându-si patimile prin nevointa, sa-si adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare si, aplecându-si capul pâna la nivelul pieptului, sa încerce sa gaseasca locul care se afla la mijlocul pieptului si acolo, înlauntru, cu toata atentia, ca un pazitor sau ca o santinela, sa înceapa a spune rugaciunea cu putina sfortare si cu putina zdrobire de inima, fara sa o rosteasca si fara sa-si miste limba, ci sa o spuna din adâncul inimii, dupa cum se spune: "Din adâncuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugaciunea în felul acesta sa-si tina putin respiratia. In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sa nu se desprinda nicidecum de locul unde se spune rugaciunea.

Si daca începe sa se încalzeasca locul unde se spune rugaciunea, atunci sa spuna rugaciunea din ce în ce mai tare, dupa cum se spune: "Vor merge din putere în putere". si, spunând astfel de multe ori rugaciunea, începe sa doara înlauntrul pieptului, acolo unde se spune rugaciunea cu zdrobire de inima, iar rugaciunea începe de la sine sa fiarba în inima, adica în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti izvorasc ca dintr-un izvor nesecat;

Din acest moment este clar ca Hristos a venit si a salasluit în acea inima, dupa cum a spus Hristos însusi în dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adica acolo unde sunt inima, mintea si atentia adunate toate la un loc si cerceteaza în comun si cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi si Eu. Si iarasi spune Mântuitorul: "Eu si Tatal Meu vom veni la el si Ne vom face salas întru el". De acum înainte rugaciunea se va spune cu usurinta deoarece, precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurinta, si precum un om care doreste sa arda un cuptor nu poate sa-l aprinda si sa-l arda dintr-o data, ci putin câte putin, pâna când se va arde pe dinauntru, si abia atunci, asezând lemnele în gura cuptorului, focul le cuprinde deodata si le înghite, tot asa se întâmpla si în inima omului. Dupa ce inima este aprinsa de focul Sfântului Duh, atunci spune rugaciunea cu multa caldura si cu multa usurinta.

Dupa încetarea rugaciunii silite si cu zdrobire de inima, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiinta, adica ia aminte si mediteaza la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugaciunea si le afla pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre si inventii ale diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din ceea ce urmeaza. Deoarece, de îndata ce începe sa-si zdrobeasca inima sa cu rugaciunea staruitoare, dispar împrastiindu-se ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care îl faceau mai înainte sa se îndreptateasca pe sine si sa se creada mare si tare pentru nimic.

Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vazut-am pe cel necredincios falindu-se si înaltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iata nu era si l-am cautat pe el si nu s-a aflat la locul lui". Si daca se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea amagitoare îndreptatire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si pacatos si sarman ca un vames.

Acest lucru este aratat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu si vames. Atâta timp cât inima omului nu se zdrobeste cu rugaciunea, omul se îndreptateste pe sine si se socoteste drept si sfânt, precum facea fariseul. Dar daca îsi va zdrobi inima înlauntrul sau cu suspinul rugaciunii, inima se smereste si se socoteste pe sine asemenea vamesului.

Atâta timp cât omul are o inima netaiata împrejur, care se îndreptateste pe sine necontenit, daca intra în biserica, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie adevarata pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci sta în biserica numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie sa fie taiat si aruncat în foc, dupa spusele: "Acum securea sta la radacina pomilor; deci orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca în foc". Pentru ca rugaciunea unui astfel de om nu are caldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat si cu gândul rece. Rugaciunea lui îi va fi spre judecata si spre osânda, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însa, are inima lui smerita si zdrobita de staruinta rugaciunii, de îndata ce vrea sa intre în biserica îl cuprinde o adevarata si vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiasca, încât si el însusi întelege lucrarea ei, de oarece i se pare si este convins ca nu se afla în aceasta biserica pamânteasca, ci ca se afla în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiasca, unde împaratul tuturor este slavit si prealaudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci, de bucurie si de evlavie, curg si alearga din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curatesc de tot pacatul, dupa cum se spune: "Spala-ma-voi si mai alb decât zapada ma voi albi".

Pe lânga aceasta evlavie îl înconjoara si îl cerceteaza si un alt har, adica o data cu lacrimile vine la acesta si o alta mângâiere dumnezeiasca, care nu se vede cu ochii trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboara lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de pe cap se revarsa peste tot trupul si raspândeste mireasma, sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsa Harul Sau peste preotii Sai, ca mirul ce se coboara pe cap, pe marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta trupul lui devine usor si se umple de toata mângâierea si dulceata duhovniceasca.

Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har ca s-a împacat cu Dumnezeu si spune împreuna cu profetul: "Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite", adica "multumesc, Doamne, ca m-ai înstiintat si mi-ai dat sa înteleg prin acest semn al Harului Tau ca m-ai iertat pe deplin de toate pacatele mele si am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tau, pentru ca atât de mult ma umilise pacatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzatoare si oasele mele tremurau de frica iadului."

Inca si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care arata ca Dumnezeu a primit pocainta lui si rugaciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima înfrânta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi".

Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucura un astfel de credincios, ci înca si multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos al pacatului de catre luminarea rugaciunii mintii si cugeta armonia cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea ca sa înteleaga Scripturile" si "Cel ce crede în Mine, râuri de apa vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: "Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început" (Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru ca s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc am venit sa arunc pe pamânt, si cât as vrea sa fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotaraste în sine ca de acum înainte sa pazeasca nestricate toate poruncile lui Hristos, dupa cum spune si profetul David: "Juratu-m-am si m-am hotarât sa pazesc judecatile dreptatii Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si izvorâtor de viata al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe masura stradaniilor pe care le-a depus în timpul rugaciunii.

Caci, daca se va ruga cineva dupa cum am spus timp de o jumatate de ora, si lucrarea harului rugaciunii inimii ramâne aproape o jumatate de ora în ziua aceea, sau cel mult o zi întreaga, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de catre fierar din foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar daca sta mai mult timp în afara focului, începe putin câte putin sa-si piarda puterea de ardere, ajungând iarasi la raceala si aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugaciunea cu silinta si zdrobire de inima, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sa izvorasca din inima apa cea vie a întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndata ce înceteaza rugaciunea, înceteaza si izvorul întelesurilor dumnezeiesti.

Aceasta se savârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sa nu neglijeze rugaciunea, gândind ca, o data ajuns acolo, nu mai trebuie sa se roage asa cum am spus la început, si pentru ca sa nu mai cada iarasi în patimile cele dinainte ale pacatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara apa, cautând odihna si nu gaseste. Atunci zice: «Ma voi întoarce la casa de unde am iesit»; si venind, o afla golita, maturata si împodobita. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, salasluiesc aici si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).

De aceea este nevoie ca sa se roage mereu omul si rugaciunea lui sa se faca neîntrerupt, dupa cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-va neîncetat" (1 Tes. 5, 17), "ca sa nu cadeti întru ispita" (Matei 26, 41). Sa se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silinta si zdrobire de inima, dupa felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputinta. Sa se roage însa neîncetat, dar si în alt fel. Adica, dupa ce se roaga cu silire si cu zdrobire de inima si începe a-l durea pieptul înlauntru, în locul unde s-a lucrat rugaciunea staruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multa silire, atunci sa se roage fara silire si fara zdrobire de inima, ci într-un fel mai linistit, masurat si odihnitor, pâna când se va vindeca si se va odihni locul acela ranit din piept.

Dupa ce se va odihni si vindeca, sa înceapa din nou stradania rugaciunii celei zdrobitoare de inima ca mai înainte, cu silire. Iar mintea sa fie treaza si sa pazeasca neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea sa navaleasca, de îndata mintea sa trezeasca si sa zdrobeasca inima cu rugaciunea din ce în ce mai puternic, pâna când îl va durea inima; atunci fara întârziere atacul diavolului va disparea ca norul purtat de vânt.

Pentru om este lucru cu neputinta sa alunge si sa nimiceasca atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugaciunea aceasta staruitoare a inimii, pe care, daca o neglijeaza, este în pericol de a ajunge la moartea sufleteasca, dupa cum am spus mai înainte. Acest lucru îl arata si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Daca dreptul cu greu se mântuieste, pacatosul unde se va arata?" Deci, precum diavolul, vrajmasul nostru cel fara de mila si neîmpacat, lupta împotriva noastra în multe chipuri pâna în ceasul mortii, la fel si noi sa-i stam împotriva cu numele lui Hristos, pâna la ultima noastra suflare.

Cum ca acest fel de rugaciune alunga din inima noastra si nimiceste patimile si diavolii care ne razboiesc prin mijlocirea patimilor noastre, asculta, o, frate, si o vedenie a Parintilor:

Un frate oarecare, rugându-se odata în chilia lui cu zdrobire de inima si multa silinta, suspinând la fiecare rugaciune, a avut o vedenie si a vazut multimi nenumarate de demoni, dintre care unii erau ca niste câini, altii ca zebrele, altii ca niste capre, altii ca vulpile si ca alte fiare (spuneam ca patimile oamenilor sunt numeroase si diferite). Acesti demoni acopereau o mare suprafata cu numarul lor, deoarece fiecare tagma era mare la numar. Iar fratele, vazându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul si multa nadejde în Stapânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlauntrul lui rugaciunea si inima lui era ca para de foc, s-a napustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile si vazute, ci cu arme nevazute si invincibile, cu numele lui Hristos adica.

Pentu ca, ajuns în fata lor, a început sa spuna din adâncul inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Si atât de tare îsi silea si zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu putin inima nu a plesnit si nu a iesit din locul ei. Cum spunea o data în felul acesta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", vedea cum prindea câte un diavol si-l arunca foarte departe de locul unde era. Si iarasi spunând rugaciunea cu putere, arunca un altul... Si facând asa a reusit sa-i alunge pe cei mai multi cu numele lui Hristos; (spunem ca s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Insa, câtiva dintre acei diavoli, îndaratnici si rai, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu ura si salbaticie îi spuneau: "Noi nu plecam nicidecum din acest loc, deoarece acest loc este locuinta a noastra veche", adica sunt câteva patimi care, pentru ca s-au învechit, cu multa greutate pot fi alungate.

Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a suparat tare si din multa lui suparare a aflat un fel de rugaciune a mintii mult mai înalta, foarte rara si nespus de grea. Voind sa-si sileasca si mai mult inima cu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", într-un anume fel inima lui se facea în întregime rugaciune, una cu rugaciunea; dupa aceasta mai presus de fiinta înfrângere a inimii scotea din adâncul sau un fel de suspin greu, dupa cum spunea profetul David: "Din suspinul inimii mele" si din prea multa silinta si din nemasurata suparare, fratele era aproape sa-si dea sufletul. Dar când sfârsea acel suspin adânc si greu, demonii care mai înainte erau salbatici si de nebiruit fugeau de la fata fratelui, ca si când i-ar fi urmarit o sabie de foc. Si, cum mi se pare, fratele voia sa spuna cuvântul acela al Scripturii, care spune: "Si cu suspinurile din adânc ai facut sa rodeasca însutit durerile". Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinta sa cu durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stapânitori, si cu cât îi nimicea, cu atât rodea rod însutit.

Dupa ce a curatat fratele tot locul acela de demoni, si-a ridicat capul si a vazut la departare de sine ca la o aruncatura de piatra si chiar mai putin pe diavolii alungati, care stateau si se uitau înapoi cautând sa afle timp potrivit pentru a se întoarce la locul de unde fusesera alungati. (Spunem ca atunci când patimile vor fi dezradacinate din inima cu silirea cea mai presus de fire a rugaciunii inimii, atunci se va pastra numai în minte amintirea lor; si daca se întâmpla sa lipseasca pentru o clipa frica de Dumnezeu si rugaciunea din om, atunci patimile înviaza din nou si se înnoiesc). Iar fratele, voind sa-i alunge si de acolo, s-a asezat ca pe un scaunel si, aplecându-si capul pâna la genunchi, se ruga precum se ruga oarecând vazatorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: "Moise, Moise, de ce strigi catre Mine?" Rugâdu-se deci si fratele cu mintea în acelasi fel, iata ca iesea din gura lui când foc, ce ajungea pâna la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloante, ce ieseau din gura fratelui ca dintr-o pusca, cu atâta viteza împotriva demonilor, încât pe multi i-au nimicit. Iar când fratele spunea rugaciunea, si cu mai multa putere, se facea ca ies din gura lui ca niste ghiulele de tun care ucideau dintr-o data mai multi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugaciunea fara multa silinta, ieseau si acestea mai mici, dar puternice, si loveau pe demonii mai mici. Vazând acestea, fratele si-a venit în fire si, iata, a înteles ca rugaciunea clocotea în inima lui precum fierbe si clocoteste apa în cazanul pus pe foc.

La fel si un alt frate, rugându-se odata cu mintea, a ajuns la aceasta vedere duhovniceasca: a vazut demoni multi ca nisipul marii cu chip de soldati, care se napusteau asupra fratelui cu multa ura, ca sa-l nimiceasca de pe fata pamântului. Atunci acesta s-a înfricosat de asaltul napraznic al demonilor si a fugit într-o biserica, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si Maicii Domnului. Si cum a intrat în biserica, iata, vede pe Mântuitorul si pe Maica Domnului ca vii în icoanele împaratesti, sezând amândoi ca doi împarafi preaslaviti pe tronurile slavei.

Si îndreptându-si de îndata privirea spre Domnul Hristos, îl vazu pe Acesta plin de bucurie si de frumusete, precum se spune: "Frumos cu frumusetea cea de la fiii oamenilor". Pe lânga acea frumusete de negrait si minunata a fetei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbracat si cu alta slava si de o lumina mai curata si mai stralucitoare decât lumina soarelui, precum spune: "Intru stralucire si în mare podoaba Te-ai îmbracat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca si cu o haina". (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu sa mai priveasca la Hristos, precum nu mai poate cineva sa priveasca a doua oara la soare, pentru ca ochii lui erau orbiti, ci numai I se închina si saruta preacurata Lui mâna dreapta, cu cutremur si cu bucurie, precum spune: "Se bucura cu sufletul si se cutremura cu mâna". Se îndrepta apoi fratele si spre Preasfânta Fecioara, i se închina, saruta mâna sa feciorelnica si preacurata, îndraznind sa-si ridice ochii si sa priveasca preasfânta ei fata.

Lumina si slava Domnului Hristos semanau cu lumina si slava Preasfintei Fecioare cât seamana lumina fulgerului cu cea a soarelui. Adica slava Preasfintei Fecioare era putin mai blânda privirii, asa încât fratele, îndreptându-si pentru a doua oara privirea spre preacinstita ei fata, ochii lui nu au orbit, asa cum nu orbesc atunci când se uita putin la un fulger.

Domnul nostru Iisus Hristos statea ca pruncul odihnindu-Se pe bratul sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioara îl privea pe fratele cu privire milostivitoare si preadulce. Preadulcele Iisus era atât de frumos si placut la vedere întru toate, si atâta slava împrumuta Preasfintei Fecioare cu împarateasca Lui asezare în bratele ei, si atât de mult se potrivea Cel preacurat cu cea preacurata, Cel nepatat cu cea nepatata, Domnul si Stapânul cu Doamna si Stapâna, Cel prealaudat cu cea prelaudata, Cel preacinstit cu cea preacinstita, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnica, adica Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveste mireasma trandafirului cu frumusetea acestuia.

Domnul Iisus privea la fratele cu multa dulceata si cu negraita iubire. Si iarasi, asa cum este cu neputinta ca cel care tine în mâna un trandafir si îl miroase, sa nu se bucure de frumusetea lui si sa nu se împartaseasca de mireasma lui, tot asa si fratele, privind pe Mântuitorul Hristos si pe Maica Domnului si privit fiind de Acestia, era cu neputinta sa nu se împartaseasca de Harul Lor si sa nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea cea blânda a Preasfintei, fratele a strigat catre ea: "Preasfânta Fecioara, Preacurata, Maica Domnului meu, Stapâna mea preadulce, cum sa scap de demonii care ma urmaresc?" Iar Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, izbavitoare celor ce scapa catre ea, raspunzând fratelui, i-a zis: "Cu numele Fiului meu si cu numele meu sunt biruiti si nimiciti demonii cei ce s-au lepadat". De îndata, fratele a facut închinaciune, a iesit din biserica si a început sa spuna din inima: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" si "Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, bucura-te ceea ce esti plina de har, Marie". Iar demonii, fara întârziere, au fugit neputinciosi si au pierit din fata fratelui.

La fel si alt frate, lucrator si acesta al rugaciunii mintii si a inimii, a ajuns la aceasta vedere. I s-a aratat ca s-ar fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinta tuturor demonilor.

Acolo a vâzut o cetate foarte puternica. Pe dinlauntru acea cetate era plina de un întuneric gros si aproape pipaibil, despre care spune si Mântuitorul: "Acolo va fi întunericul cel din afara", deoarece nici o raza de lumina nu patrunde acolo, pentru ca se afla în inima pamântului, unde Domnul Atottiitorul a hotarât sa locuiasca demonii în veacuri nesfârsite. De aceea si cuvântul profetului spune: "Intra-vor în cele mai de jos ale pamântului". Iar portile cetatii aceleia erau mari si puternice, fiind pazite de câtiva demoni înfricosator de urâti.

Inauntrul cetatii locuiau demoni fara de numar, toti având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrabiile, altii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lânga drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o bolta.

Asa fiind asezat, fratele spunea din inima cu durere si cu multa silinta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Si spunând astfel rugaciunea, la fiecare rugaciune iesea din gura lui ca o flacara aprinsa care se îndrepta catre un demon si-i ardea aripile, picioarele, mâinile si parul, încât demonul respectiv ramânea nemiscat într-un loc ca un bustean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate misca. Spunând înca o data rugaciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care erau ajunsi de flacara rugaciunii, pentru ca demonii ieseau si intrau cu mare viteza, precum vântul.

Rugându-se fratele astfel mult timp, a reusit sa arda multi demoni, care alcatuiau în fata portilor iadului o gramada mare. Demonii care erau înlauntru vedeau ca dispar demonii aceia, vedeau si sabia de foc a rugaciunii inimii care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru ca numele lui Dumnezeu îi ametea precum ameteste fumul albinele. Atunci au mers si au spus cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea sa iasa din cetate pentru a nu pati si el la fel. Si-a scos însa capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacara de foc a rugaciunii inimii l-a atins în fata, arzându-l. Acesta s-a tras repede înauntru, închizând si portile iadului.

Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slavind si multumind Domnului nostru Iisus Hristos, Care a dat atâta har si putere celor care îl iubesc din tot sufletul si îl cheama din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin.