Cuvântul al treisprezecelea

Despre cum de îndata ce monahul luptator se va ruga în taina cu inima zdrobita la Hristos în vreme de necaz si ispita, acestuia i se va descoperi de catre Hristos vreo vedere dumnezeiasca, care nu numai ca-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i da nadejdi binefacatoare pentru bunatatile ce vor sa vina, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

Binecuvinteaza, parinte!

Asculta, o monahule, ca în parabola, cum îsi afla har si mângâiere sufletul tau langa Dumnezeu. Un om curajos si viteaz gata sa-si puna viata în pericol din dragoste pentru împaratul sau si sa faca fapte de vitejie pentru slava împaratiei, nu va fi oare cinstit de împaratul cu daruri împaratesti si marete? Da! Il va cinsti precum se cuvine si-i va încredinta si o vrednicie împarateasca pe masura faptei sale. Si iarasi, daca acesta va arata împaratului si mai multa iubire decât prima data si îsi va pune în fiecare clipa în pericol viata lui pentru el si va fi gata sa suporte orice necaz si suferinta pentru el, oare împaratul, vazând buna lui intentie si vitejia lui, nu-l va ridica la o cinste si mai mare si la o vrednicie si mai înalta? Da! Il va cinsti si mai mult pentru a-l face si mai curajos în razboaie si mai puternic în iubirea lui. Si iarasi, daca prietenul împaratului se poarta cu multa credinciosie si se arata întru toate vrednic si arata împaratului iubire mai mare, iar în razboaie si în primejdii mai multa jertfelnicie, oare împaratul nu-l va ridica la un grad si mai mare de cinstire? Da! Il va ridica la un grad si mai mare de cinstire si va dori sv-l considere nu ca pe un strain sau ca pe un prieten, ci ca pe un adevarat frate de inima al lui.

Dar împaratul nu i-a dat dintr-o data atâta cinste, ci l-a cinstit dupa faptele sale si la ridicat din vrednicie în vrednicie, din marire în marire, din cinste în cinste, din grad în grad, din har în har, pâna l-a urcat la ultimul grad, împartind tronul cu el si facându-l partas la împaratia sa. Aceasta a facut-o împaratul cu mult discernamânt si cu întelepciune, pentru ca prietenul sau sa-si aduca aminte ca pentru a ajunge la acel ultim grad de cinstire a trecut prin multe încercari si prin multe primejdii si sa se poarte asa cum îi cere noua vrednicie, pazindu-si împaratul si aratându-i respectul si credinciosia pâna la sfârsit. Daca împaratul l-ar fi ridicat dintr-o data la acea cinste, poate ca prietenul sau s-ar fi mândrit cu marire, crezând ca a fost un norocos, si prin urmare nu s-ar mai fi purtat cum se cuvine. Atunci ar fi fost cu putinta sa-si piarda iarasi cinstea la care fusese ridicat.

La fel face si Domnul nostru Iisus Hristos, Imparatul ceresc Cel preaîntelept. Rasplateste din belsug cu daruri dumnezeiesti pe cel care-L iubeste cu adevarat si care ridica cu bucurie jugul Sau cel bun si sarcina Sa cea usoara. Acestuia îi descopera diferite vedenii si taine, dupa curatia inimii sale, si-i arata slava Sa dumnezeiasca, uneori mai mult alteori mai putin, dupa lupta si osteneala acestuia, deoarece se odihneste în el Duhul Lui cel bun, atât pentru tinerea cu strasnicie a poruncilor dumnezeiesti, cât si pentru netarmurita smerenie a inimii lui, pentru care l-a înzestrat cu Harul Lui, dupa cum spune Scriptura: "Celor smeriti li se va da har". Deoarece si Domnul slavei atât de mult a iubit aceasta smerenie, incât atunci când a fost în lume cu trupul Cel netrupesc si în chip vazut Cel nevazut si de necontemplat în dumnezeirea Lui, nu a binevoit sa-Si acopere trupul Sau cu slava dumnezeirii Sale, pe care a aratat-o la vremea cuvenita numai la înfricosatoarea Schimbare la Fata, ci cu trupul Lui cel sfânt a acoperit dumnezeirea Sa. Alt lucru mai smerit nu se poate întâmpla, caci ce poate fi mai smerit decât aceasta?

Un Dumnezeu de necuprins cu mintea, nevazut neajuns cu întelegerea, nemarginit, fara de început, vesnic, preaîntelept, Dumnezeu care a facut cerul si pamântul, luminatorii cerului, îngerii, arhanghelii, marea si toate animalele, târâtoarele, pasarile zburatoare si toate cele vazute si nevazute, Acesta, zic, sa primeasca a purta trup omenesc peste dumnezeirea Lui si sa slujeasca fapturii Sale ca si când I-ar fi fost sluga? "Nu am venit, sa Mi se slujeasca, ci sa slujesc si sa dau sufletul Meu pret de rascumparare" - spune Hristos.

Din aceasta cauza, pe omul acela care urmeaza smereniei si simplitatii lui Hristos îl iubeste Hristos peste masura. Si nu numai ca îl iubeste, ci pentru bucuria si desfatarea lui îmbraca smerenia si simplitatea aceluia. De aceea spune dumnezeiescul Evanghelist: "In ceasul acela S-a bucurat în duhul Iisus si a spus: "Marturisesc Tie, parinte, Domnul cerului si al pamântului, ca ai ascuns acestea celor întelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor"". De aceea arata si descopera aceluia diferite vedenii si-l mângâie cu Harul

Sau în necazuri si ispite. Chiar atunci îl mângâie Harul lui Hristos mai mult, când îl vede ca arata fata de El buna vrere si hotarâre curajoasa de a lupta cu asceza fara masura pentru iubirea Lui, asceza prin care îsi supara trupul foarte mult, dar în timpul acestei strâmtorari si lupte ajunge la timp Harul si îl mângâie în necaz cu prezenta Sa. Iar mângâierea se face în felul acesta:

Precum un om împaratesc, prieten al împaratului, când are razboi cu dusmanii împaratului pentru cetatile împaratiei, în vreme de întristare din pricina razboiului, primind din partea împaratului scrisori de îmbarbatare, de lauda, pline de fagaduinte, devine mai curajos si mai dispus sa continue razboiul, mânat de speranta ca va fi cinstit de împaratul daca va birui, la fel si cel care se osteneste si se strâmtoreaza pentru împaratia cerurilor, acesta devine mai fierbinte în lucrarea lui si primeste mai mare mângâiere daca Domnul îi arata vreo vedere cereasca în timpul necazului sau. Deoarece, daca Domnul îi deschide ochiul nevazut al sufletului si acel adevarat rob al Domnului poate vedea ceea ce binevoieste Tatal sa-i arate slugii sale, de îndata, zic, tresalta înlauntrul lui inima, bucurându-se nespus si veselindu-se în chip minunat trupul lui din pricina prezentei acelei descoperiri dumnezeiesti. De aceea spune: "Inima si trupul meu s-au bucurat de Dumnezeu Cel viu". Se bucura inima si trupul lui în felul acesta, deoarece în clipa aceea în care vede în chip vazut cele nevazute, este ca si cum trupul lui îsi pierde greutatea sa fireasca si devine usor ca ceva fara de trup. De aceea se bucura si se veseleste peste masura. Si pentru aceasta nemarginita bucurie dântuieste tainic si minunat asa cum a dantuit tainic si minunat creatia întreaga o data cu Taina întruparii lui Hristos, cea straina si de neînteles, despre care proorocul a spus: "Dealurile au tresaltat precum mieluseii si muntii precum mieii oilor".

De aceea, din clipa în care robul lui Hristos a vazut pe Hristos fie ca patriarh slujind sau ca împarat în slava sa, fie ca prieten preaiubit, din clipa aceea, spun, iubeste peste masura felul acela, mijlocul acela si cauza aceea prin care a fost învrednicit sa vada pe Domnul slavei. Iar mijlocul acela prin care s-a învrednicit sa vada pe Hristos si prin care Acela a binevoit sa i Se arate nu este altul decât rugaciunea pe care a facut-o la Hristos în Sion, adica în inima sa cu duh înfrânt; "Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion", spune proorocul. Din clipa aceea în care i S-a aratat Hristos si inima lui L-a vazut în taina, inima lui se aprinde atât de mult de iubirea lui Dumnezeu, iar vazatorul dumnezeiestilor descoperiri este coplesit de îndata de evlavie nespusa si începe a varsa lacrimi fierbinti, neputând sa-si opreasca lacrimile, dupa cum nici lumânarea nu poate sa nu se topeasca atunci când atinge focul. Dupa aparitia vedeniei dumnezeiesti, inima lui se înmoaie si se pleaca întru totul poruncilor lui Dumnezeu. Atunci, hotaraste sa împlineasca orice virtute hotaraste sa împlineasca, reuseste cu Harul lui Dumnezeu sa o duca la bun sfârsit cu multa usurinta, deoarece îl are pe Hristos, care-l întareste spre bine, dupa cum spune fericitul Pavel: "Toate le pot în Hristos, Cel care ma întareste pe mine". Si încheie, spunând: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine".

Asculta, asadar, ce caldura si putere aduce cu sine vederea dumnezeiasca asupra celui care o vede. Daca un împarat care doreste sa cucereasca lumea întreaga si sa fie dedat cu totul placerilor trupesti, precum Sardanapal acela, sau sa dobândeasca slava oamenilor, precum Alexandru cel Mare, ar ajunge sa vada în ascuns fie si cât de putin din slava lui Dumnezeu, de îndata, spun, fara întârziere, ar parasi împaratia sa si slava lumii, precum si placerile si desfatarile poftelor sale trupesti, s-ar îmbraca în sac si în vesminte vechi, ratacind, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel, "în munti si pesteri si în crapaturile pamântului" (Evrei 11, 38), hranindu-se cu ierburi salbatice, pentru ca sa se bucure în viata ce va sa vina de bunatatile acelea ceresti si vesnice din care, în parte si foarte putin, a gustat în aceasta lume. Acest lucru se va întâmpla deoarece vederea celor dumnezeiesti are darul nu numai de a îndeparta de lucrurile lumesti, de desfatarea si placerea trupeasca pe cel care se învredniceste de ea, ci mai mult chiar, daca este împins din nou sa se aplece spre lenevire si raceala, îl încalzeste si îl împinge din nou spre lucrare.

Un om, spre exemplu, se leapada de satana si se fereste de lume si de cele lumesti cu toata silinta si, devenind monah lucreaza pentru Hristos cu multa dragoste si cu multa caldura a inimii. Când vin însa peste el luptele si ispitele si necazurile celui viclean, daca se va împutina sufletul lui si se va înfricosa inima lui, atunci caldura inimii se va cufunda în marea deznadejdii, precum Apostolul Petru când L-a vazut pe Hristos mergând pe valurile marii. A dorit sa mearga spre Acela si, sarind în mare, a mers ca pe uscat, dar când a vazut vântul si valurile urcând spre cer si coborând spre adâncul pamântului, s-a înfricosat de îndata din pricina putinei sale credinte, deoarece a uitat pe Hristos care îi spusese: "Vino!". Deci, împutinându-i-se credinta, a început sa se cufunde în mare. Dar atunci când a strigat "Doamne, scapa-ma", Hristos a întins fara întârziere dreapta Sa cea sfânta si l-a scapat.

Astfel se întâmpla cu cel care merge spre Hristos prin lucrarea cea dumnezeiasca.

Când va fi strâmtorat de ispite si necazuri, de care este mare nevoie pentru a se arâta rabdarea lui, daca i se va împutina credinta si va uita cuvintele si mângâierea lui Dumnezeu si va începe râvna si caldura lui pentru asceza sa se piarda, atunci sa strige la Hristos ca Petru. Harul Lui nu va întârzia sa-l întareasca cu ajutorul Lui, cu vreo vedere dumnezeiasca sau aratare, prin care se înnoiesc si râvna si caldura sufletului lui. De aceea spune: "înnoi-sevor ca ale vulturului tineretile tale". Si pentru ca a venit vorba de vultur, acestuia, atunci când îmbatrâneste, îi cad aripile din pricina batrânetii si din pricina neputintei sale, dar Dumnezeu face sa-i creasca aripi noi, si în felul acesta vulturul întinereste. La fel se întâmpla si cu cel care se chinuie pe sine cu asceza si care este înconjurat de ispitele si luptele stapânitorului veacului acestuia. De îndata ce acesta va vedea vreo vedenie, de îndata ce va avea vreo cercetare dumnezeiasca în necazul si în strâmtorarea lui cea mare, atunci nu numai ca nu-si va mai aminti de ostenelile sale trecute si de ispite, ci va adauga si alte noi lupte la cele dintâi, dupa cum spune fericitul Pavel: "Uitând cele ce sunt în urma mea si tinzând catre cele dinainte" (Filipeni 3, 14). si

iarasi, altcineva spune: "Luptând i se înnoieste puterea". Deoarece ispitele si necazurile si relele, când sunt suportate cu curaj si bucurie, aduc cu ele cercetare dumnezeiasca, iar cercetarea dumnezeiasca îl face sa aiba mai multa râvna în necazurile ce vor veni si în ispite si lupte. Despre necazurile si despre ispitele acestea, un Parinte a spus urmatoarele:

Un frate a fost ispitit si suparat de cineva, dar a tacut si a suportat ispita cu bucurie pentru Hristos. Dar, ca om ce era, purtând trup ca ceilalti, dupa putin timp a început sa fie chinuit de gânduri si de tristete. S-a ascuns, atunci într un loc îndepartat si se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii, udand pamântul cu lacrimi si rugându-L pe Dumnezeu însusi sa-i dea rabdare, îngaduinta si nerautate. iar Domnul l-a mângâiat atât de mult încât l-a facut mult mai rabdator si mai râvnitor. Deoarece, în timp ce se ruga în taina cu durere de inima, l-a prins un somn dulce si usor si i s-a aratat ca era într-un câmp frumos, atât de mare, încât semâna cu cerul în maretia lui. Câmpul era plin de oameni, mai multi decât stelele cerului si decât nisipul marii. Se adeverea cuvântul pe care l-a auzit ucenicul iubit Ioan Teologul si Evanghelistul, care spune în Apocalipsa: "Si iata multime multa, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul si semintiile si popoarele si limbile, stând înaintea tronului si înaintea Mielului, îmbracati în vesminte albe si având în mâna ramuri de finic" (Apocalipsa 7,9).

Acesti nenumarati oameni îmbracati în alb, care erau în câmpul acela minunat, cântau toti cu glas mare si cu o dulceata de negrait cuvântul acela care spune: "Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbracat; Aliluia!" Mirat fiind fratele în fata acelei multimi de oameni si minunându-se de cântarea aceea preadulce, l-a întrebat pe unul dintre ei, cine sunt si ce virtute mare au savârsit de sunt asa îmbracati în alb, si de cânta tocmai cuvintele acelea. Aceala a raspuns fratelui, spunând: "Noi, cei pe care ne vezi si te minunezi, când eram în viata trecatoare a lumii celei desarte, am trecut din dragoste pentru Hristos prin neîncetate suparari si ispite, si de aceea s-au albit atât de mult si stralucesc hainele noastre. Sau nu auzi ce spune

Teologul despre noi: "Acestia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare si si-au spalat vesmintele lor si le-au facut albe cu sângele Mielului" (Apocalipsa 7, 14). Acea strâmtorare mare prin care am trecut în lume s-a transformat acum în mare bucurie, si pentru ca am suferit strâmtorare si ispite pentru Hristos, cantam acum, ca pe o lauda: "Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati simbracat; Aliluia!" Deoarece cu Hristos nu se îmbraca crestinul prin bucuria lumii ci Il îmbraca prin necazurile lumii. De aceea a spus Hristos: "In lume necazuri veti avea... iar lumea se va bucura. Voi va veti întrista, dar întristarea voastra se va preface în bucurie" (Ioan 16, 20). Crestinul care are curaj si nadejde în Hristos sa îndrazneasca si sa nadajduiasca în Hristos când are necazuri si sufera pentru El, când este dispretuit si ocarât pentru El, când este urât si alungat din cetate pentru El, deoarece spune Hristos: "Fericiti veti fi când va vor ocarî pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau împotriva voastra, mintind pentru mine." Iar daca nu sufera toate acestea pentru Hristos, nu se îmbraca în Hristos, de aceea nici în bucuria lui Hristos nu va intra.

Acestea spunând omul acela fratelui, si-a venit în sine fratele si a dobândit dupa aceea mai multa râvna decât avea înainte în a suportat orice suparare, lupta sau ispita pentru numele lui Hristos, pentru ca Hristos sa-l numere, dupa viata aceasta, între cei îmbracati cu vesminte albe, care stau lânga tronul lui Hristos si Ii aduc slava cu multa bucurie.

Gândeste-te, deci, si cugeta, iubite frate, la marimea bucuriei acelor crestini care trec aici prin strâmtorâri si îsi petrec viata în asceza si chinuri. Deoarece cuvintele acelea pe care le vor cânta acolo arata desfatarea duhovniceasca nemasurata pe care o vor avea acolo, precum si aici. Cântarea "Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati simbracat; Aliluia!" nu se cânta întotdeauna, ci numai la praznicele împaratesti ale Domnului. Cei care petrec aici în multa strâmtorare si cu ispite mari pentru Hristos vor fi acolo cu Hristos si Il vor vedea pe Hristos fata catre fata, întâlnindu-se cu Acesta cu bucuria cu care se întâlneste un fiu iubitor de tata cu un tata iubitor de fii.

Hristos va fi pentru acestia toata mângâierea si desfatarea duhovniceasca. Deoarece acolo nu vor mai flamânzi asa cum flamânzesc aici dupa porunca lui Hristos, care zice: "Fericiti cei ce flamânzesc acum, caci se vor satura". Se vor satura nu de mâncare si de bautura, ci de slava lui Hristos, dupa cum zice dumnezeiescul prooroc David: "Ma voi satura vazând slava Ta". Nici nu vor mai înseta acolo, asa cum însetau aici pentru a-si nevoi trupul. Nici nu se vor mai arde acolo de flacara necazurilor si a ispitelor, asa cum se ardeau aici de necazuri si ispite precum aurul în foc, pentru a arata dragostea pe care o au pentru Hristos. Deoarece Hristos, Pastorul cel bun al oilor, acolo, în împaratia Lui, îi va pastori si-i va conduce în Rai în livezi pururea înflorite si bine mirositoare, în care curg râuri fermecatoare si izvoarele racoritoare ale apelor nesecate ale vietii vesnice. Deoarece spune iarasi ucenicul iubit, Ioan, în Apocalipsa sa: "Nu vor mai flamânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu vor mai cadea peste ei razele soarelui, nici altceva dogoritor, pentru ca Mielul cel din mijloc de pe tron îi va pastori si-i va duce pe ei la izvoare de apa vie, si le va sterge orice lacrima de pe fata lor". Sa ne dea si noua Dumnezeu în aceasta viata strâmtorare mare în inima noastra si lacrimi multe ochilor nostri, pentru ca sa ni le stearga acolo, în împaratia Lui, si sa se bucure inima noastra de bucuria cea adevarata si vesnica, de care sa ne învrednicim în Hristos Dumnezeul nostru, caruia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor.

Amin.