Cuvântul al noualea

Despre slabirea extrema a starii exterioare si launtrice a omului, care provine din silirea extrema a rugaciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.

Binecuvinteaza, parinte!

Slabeste inima mea, fratii mei, slabesc rarunchii mei, slabeste mâna mea si toata alcatuirea smeritului si jalnicului meu trup si nu pot eu, cel din urma sa scriu cum se cuvine despre folosul mare si puterea si negraitul har pe care le aduce sufletului slabirea extrema a inimii, care este provocata de silirea extrema a rugaciunii inimii. Cel care vrea sa ajunga la aceasta slabire fara de margini a starii exterioare si launtrice a trupului sau, mai bine spus, cel care vrea sa ajunga la masura si la starea Sfintilor Parinti, pentru ca sufletul sau si inima sa guste din Harul lui Dumnezeu, pe masura slabirii sale, este nevoie sa urmeze doua lucruri: postul si rugaciunea inimii.

Deoarece acestea doua, adica postul si rugadunea inimii, sunt în suflet ca niste plante dumnezeiesti pline de miere si dulceata, din care picura în suflet, în chip minunat si neîncetat toata dulceata dumnezeiasca. Toata dulceata dumnezeiasca spun, deoarece cel care are aceste doua lucrari gusta în sufletul si în inima sa în chip de negrait toata mângâierea duhovniceasca. Toata bogatia cereasca si de neînteles si toata desfatarea duhovniceasca si de nespus a Scripturilor insuflate de Dumnezeu, acesta, spun, le simte nu ca în vis si nu ca în oglinda, asa cum si le închipuie cu mintea cei care nu au cele doua lucrari, ci le simte în chip adevarat, atât în sufletul cât si în inima sa. Le simte în felul acesta: Când un postitor doreste sa-si sileasca inima sa la rugaciunea mintii atât de mult încât sa simta în adâncul fiintei sale durerea inimii, atunci acesta este stapânit de o slabiciune fara margini atât a întregii sale fiinte launtrice, cât si a starii exterioare a trupului sau. Aceasta slabiciune face sa înceteze orice placere trupeasca vadita sau mentala care se ascunde în trupul omului. Si dupa acestea omul gusta placerea aceea cereasca si duhovniceasca înlauntrul sau. De aceea se spune: "Imparatia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru".

Iar aceasta placere cereasca si duhovniceasca, ce este gustata în chip tainic înlauntrul sau de catre om, poate fi cunoscuta mai bine în felul acesta:

Spunând cineva "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", dupa cum am spus de multe ori, dobândeste cu siguranta înlauntrul lui o evlavie adevarata si neprefacuta pentru Dumnezeu si pentru cuvintele dumnezeiesti minunate. In acelasi timp, împreuna cu aceasta evlavie curata si neprefacuta se face simtit înlâuntrul sau si Harul Sfântului Duh, care este o mângâiere si o desfatare atât a sufletului cât si a inimii omului.

Deoarece, când Harul Sfântului Duh atinge inima curata, se mângâie nu numai sufletul, ci se îndulceste dinlauntru în chip minunat si inima într-un fel de neînteles si tainic, asa cum se îndulceste vârful limbii omului când acesta se roaga în inima cu rugaciunea mintii multe ore, cu netarmurita evlavie si concentrare la rugaciune.

Iarasi spunem, ca dulceata aceea a inimii, pe care inima o simte de la Harul Sfântului Duh este tainica si duhovniceasca, dar se aseamana cu dulceata care îndulceste gura omului atunci când manânca miere sau zahar.

Iar sufletul simte dulceata Harului Sfântului Duh în felul acesta: când Harul Sfântului Duh atinge sufletul, atunci se arata sufletului Sfânta Scriptura întreaga, ca un copac cu frunze din care picura miere, ale carui radacini sunt udate de dulceata nemarginita a lui Hristos si ale carui ramuri picura în suflet din toate partile acea dulceata de negrait. Iar inima simte aceasta dulceata a Harului Sfântului Duh în felul acesta: când cineva întelege ca Harul Sfântului Duh salasluieste în inima lui, atunci simte în centrul fiintei sale adica în adâncul fiintei sale, o bucurie dumnezeiasca si o mângâiere duhovniceasca. Când inima este mângâiata, atunci ea se încalzeste cu caldura aceea nemateriala ,si cereasca ce vine de la Harul Sfântului Duh. Si acesta este lucrul acela despre care spune Hristos: "Foc am venit sa arunc pe pamânt, si cât as vrea sa fie acum aprins" (Luca 12, 49).

Si daca inima ta se va încalzi cu acea caldura cereasca, înlauntrul ei se va aprinde focul cel mare al iubirii lui Hristos si aceasta se va lasa cu totul stapânita de dorul si iubirea pentru El. si numai atunci îsi aminteste inima de Domnul si Stapânul ei Iisus Hristos si de casnicii si prietenii Acestuia - despre Sfinti vorbim -, numai atunci, spun, inima se topeste coplesita de lacrimile pentru Iisus si pentru Sfinti. Si ca si când ar izvorî apa dintr-un izvor si nimeni nu poate sa o opreasca sa mai izvorasca, pentru ca daca astupa izvorul într-o parte, apa iese pe alta parte, la fel se întâmpla si cu inima în acele momente.

Deoarece când inima se îndulceste cu dulceata lui Dumnezeu, atunci începe sa plânga de la sine, minunându-se de dulceata lui Hristos.

Iar daca în momentele acelea în care inima varsa lacrimi, cineva vrea sa opreasca lacrimile, facând vreo lucrare sau vreo fapta a stapânitorului acestui veac, atunci, spun, desi inima varsa lacrimi nesecate si în timp ce acestea curg fara oprire, în clipa aceea în care face lucrarea stapânitorului raului se opresc lacrimile inimii pentru un timp din cauza raului pe care îl provoaca cel ce uraste binele. Dar daca inima, din nou, râvneste trezvia si ia aminte la Harul lui Dumnezeu, care înca o cerceteaza, plânge din nou ca mai înainte.

Inima plânge deoarece atunci când plânge pentru Facatorul ei, o data cu lacrimile simte înlauntrul ei dulceata duhovniceasca a lui Hristos. Acestea sunt roadele plânsului, pe care toti Sfintii le-au avut în viata lor, ca arvuna a desfatarii aceleia de negrait a veacului ce va sa vina.

Din momentul acela nimeni nu mai poate desparti definitiv inima de vederea dumnezeiasca si de cercetarea duhovniceasca, nici om, nici demon. Indraznesc sa spun ca nici chiar îngerii nu pot sa o îndeparteze de râvna ei cereasca si duhovniceasca pe care o are în adâncul ei, în cele mai ascunse fibre ale bucuriei duhovnicesti. Este ceea ce spune fericitul Pavel: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?" Nici un lucru nu poate sa desparta inima de dorul duhovnicesc pe care îl simte pentru Harul lui Dumnezeu, deoarece, din clipa în care a gustat tainic bucuria de negrait a Harului dumnezeiesc, a înteles amagirea si ratacirea în care traia înainte de a afla si înainte de a gusta Harul lui Dumnezeu. Si precum un om sarac, nefericit, chinuit, suferind si deznadajduit, printr-o anume împrejurare, devine prieten al împaratului, fiind îmbracat în haine stralucitoare, va petrece împreuna cu împaratul viata acestuia de maretie si de fericire, te întreb daca acela va dori sa paraseasca petrecerea împarateasca pentru a se întoarce la mizeria vietuirii sale de mai înainte? Si daca acest lucru se întâmpla cu omul trupesc, cu omul din afara, cu cât mai mult se va întâmpla cu omul cel dinlauntru, duhovnicesc?

Deoarece, daca inima va gusta în fiecare zi si în fiecare clipa Harul lui Dumnezeu, întelege bine pe ce cai pline de spini si de bolovani si în ce locuri murdare a umblat pâna atunci si de acum nu se mai poate însela luând aminte la cele pe care demonul amagitor i le prezinta drept odihnitoare si folositoare. Intelege de acum foarte bine ca pe caile vrajmasului nu exista altceva decât pierderea sufletului, amarâciunea inimii si mustrarea de constiinta. In Harul lui Dumnezeu cunoaste ca exista cu adevarat mângâiere, bucurie si dulceata a sufletului si a inimii. De aceea si proorocul David se ruga spunând lui Dumnezeu: "Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule, si Duh drept înnoieste întru cele dinlauntru ale mele".

Proorocul David cunostea de la Duhul Sfânt ca, din momentul în care inima omului se curateste, el râvneste sa vada în inima lui pe Dumnezeu însusi, dupa cum spune Hristos: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu". De aceea se ruga David: "Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule". Si iarasi, prooroc fiind, stia ca din momentul în care va salaslui în inima lui Duhul Sfânt, va simti în inima o bucurie de negrait si se va încaizi înlauntrul trupului sau, pâna în cele mai adânci fibre ale fiintei sale, cu o caldura de neînteles, duhovniceasca si dumnezeiasca, însotita de multa dulceata duhovniceasca si dumnezeiasca. De aceea mai spune: "si Duh drept înnoieste întru cele dinlauntru ale mele".

Rugaciune

O, Hristoase al meu Cel preadulce, înnoieste, Te rog, si în cele dinlauntru ale mele Duhul Tau cel bun si mângâietor, ca sa se îndulceasca în chip nespus inima mea cea întristata si pentru ca sa se lumineze în chip nevazut fata inimii mele si în chip vadit fata trupului meu de mângâierea Duhului Tau. Caci "inimii vesele îi straluceste fata".

Da! Dumnezeul meu Cel preadulce! Bucuria si dulceata sufletului meu sa îndulceasca inima mea, ma rog cu cuviinta, pentru ca sa se îndulceasca totodata si cugetul meu de harul mângâierii Tale. Doamne al slavei, de aceea Te numesti Mângâietor, deoarece mângâi pe prietenii Tai cu Harul Sfântului Tau Duh, dupa cum ai fagaduit Tu însuti, Tu, Dumnezeul si Stâpânul meu. Tu ai spus, Doamne, sfintilor Tai Ucenici si Apostoli: "Va este de folos voua ca Eu sa merg la Tatal Meu si la Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru, deoarece atunci când voi merge voi ruga pe Tatal Meu sa va trimita alt Mângâietor ca si Mine". Acest Mângâietor, Doamne, Te implor, roaga pe Tatal Tau si Tatal meu, pe Dumnezeul Tau si Dumnezeul meu, sa mi-L trimita si mie, nimicnicul si cel din urma tuturor, si sa ma întareasca în dragostea Ta, a Stapânului meu Atoatetiitor si Dumnezeul meu, precum zice iarasi proorocul: "Si cu duh stapânitor ma întareste".

Deoarece, Doamne al bucuriei inimii mele si Mântuitorule al oricarui suflet ce nadajduieste cu caldura în Tine, atunci când Harul Duhului Tau cel Sfânt atinge inima mea si Se odihneste în sufletul meu, mi se da dintr-o data sa gust si sa simt bunatatile cele vesnice si de nespus pe care le-ai pregatit celor care Te iubesc pe Tine înainte de a face lumea, a caror simtire, Iisuse al meu, când o primeste inima mea, o face sa se alipeasca de îndata iubirii Tale si se aprinde sufletul meu de iubirea cereasca cea nestinsa pentru Tine Hristoase al meu. Doamne, când ma învrednicesti de Harul Tau cel Sfânt, atunci doresc sa-Ti aduc lauda din inima mea, ca vitelul adus spre jertfire. "Atunci, voi pune pe altarul Tau vitei", spune Scriptura. Caci Tie se cuvine toata slava si lauda în vecii vecilor.

Amin.