Cuvântul al doilea

Despre trebuinta de a gasi un adevarat lucrator al rugaciunii mintii, de la care sa învatam felurile si semnele acestei rugaciuni, si despre aceea ca cel care are neîncetat rugaciunea înlauntrul sau si o lucreaza din adâncul inimii, cu multa evlavie si atentie, întelege uneori din anumite semne duhovnicesti ca sufletul lui se împartaseste în chip nevazut cu Iisus Cel chemat cu staruinta. Inca si despre rodul acestei rugaciuni.

Binecuvinteaza, parinte!

Pentru ca sa se elibereze omul de patimi si sa le dezradacineze din inima lui este nevoie sa dobândeasca în inima rugaciunea mintii. Deoarece, daca nu va locui, rugaciunea mintii în acel loc de unde izvorasc patimile, acestea nu pot fi îndepartate.

Iar daca nu sunt îndepartate de la om patimile, nu pleaca de la acesta nici demonii.

Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se aduna si mustele acolo unde este vreo rana urâta si rau mirositoare. Si precum ciorile si celelalte pasari carnivore, acolo unde vad sau simt vreun miros urât de animal mort, se aduna de unde ar fi si îl manânca, tot asa si demonii, acolo unde vad vreun om trupesc si robit de patimi, îsi fac cuib si nu se lasa pâna nu manânca pe dinauntru trupul acela carnal cu placerile cele de rusine. De aceea spunea si proorocul: "Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rau, ca sa manânce trupul meu" (Psalm 26, 3). Dar pentru ca sa se elibereze cineva de patimi, asa cum s-a spus mai înainte, este nevoie sa dobândeasca rugaciunea mintii în inima sa.

Si iarasi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugaciunea mintii, lucru necesar este sa roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-si trupul sau cu postul, cu metaniile si cu alte osteneli trupesti, pentru ca Dumnezeu sa se milostiveasca vazând ostenelile sale si sa-i arate un îndrumator neratacit, care lucreaza aceasta rugaciune a mintii si a inimii nestiut de nimeni, de la care sa o învete si el cu precizie. Iar daca nu se gaseste un astfel de îndrumator în locul acela, sa roage pe Dumnezeu sa faca El ce stie pentru aceasta. Adica sa-i arate Dumnezeu ce trebuie sa faca. Daca afla un astfel de lucrator al rugaciunii si învata de la acesta, dar totusi nu poate sa o înteleaga întru-totul, atunci, spun, sa-l roage pentru aceasta rugaciune a mintii pe Dumnezeu sa-l îndrume prin vreun alt semn cum sa o lucreze si cum sa o dobândeasca.

Odata, un frate, auzind pe cineva vorbind despre rugaciunea mintii, s-a ranit în inima sa, straduindu-se cum sa faca sa o dobândeasca si el. Dar pentru ca nu reusea sa o dobândeasca, nici sa o înteleaga, pentru ca rugaciunea mintii este greu de înteles si greu de lucrat, fratele acela a început sa se roage lui Dumnezeu, cerându-I neîncetat sa-i arate cum sa lucreze si cum sa spuna rugaciunea fara sa rataceasca. Deoarece cei care urmeaza gândul lor în aceasta rugaciune, fara sa aiba vreo înstiintare dumnezeiasca, este cu neputinta sa nu aiba vreo ratacire de la diavol, în afara de cazul în care este cineva atât de smerit încât ocoleste uneltirile diavolului cu luminarea sa dumnezeiasca. De aceea, spun, fratele acela îl ruga pe Dumnezeu pentru rugaciunea mintii cu multa smerenie, pentru ca din clipa în care a auzit vorbindu-se despre aceasta rugaciune, si-a dorit mult sa o dobândeasca. Cu toate acestea, nu avea nici o înstiintare de sus: "Caci fara Mine spune Mântuitorul - nu puteti face nimic". Vazând, deci, Dumnezeu setea fratelui, i-a trimis în somn pe îngerul Sau în chipul unui calugar pe care fratele îl cunostea ca fiind desavârsit în aceasta rugaciune. Si îngerul i-a explicat rugaciunea mintii si a inimii în felul urmator.

Având numai pieptul sau descoperit si spunând din tot sufletul sau rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", arata fratelui cu multa claritate toate punctele rugaciunii mintii si a inimii. Când spunea îngerul rugaciunea, fratele vedea toata silinta acestuia, cum din cauza sfortarii sale launtrice îngerul transpira si scuipa sânge, cum îsi chinuia peste masura inima si cum avea multa atentie la rugaciune. Si când fata lui se vedea slavita, stralucitoare si plina de Harul lui Dumnezeu, din pricina bucuriei pe care o primeste inima prin rugaciune, precum se spune: "Inima vesela îmbujoreaza fata omului", când iarasi vederea fetei sale era trista si chinuita de oftaturi adânci, dupa cum spune "întristat este sufletul meu", si iarasi se vedea cum îngerul, cu puterea si lucrarea rugaciunii, îmblânzea fata sa furioasa si salbatica. Uneori, parea ca sta sa cada pe pamânt din fortarea sa peste masura la care ajungea rugaciunea inimii, din cauza slabirii puterilor, iar alteori se vedea, ca într-o oglinda, inima lui ca este gata sa crape sau sa sara de la locul ei din pricina muncii la care o supunea rugaciunea. Alteori, întregul sau trup arata ca un trup mort.

Si spunea îngerul fratelui: "Asa cum m-ai vazut spunând rugaciunea, asa spune-o si tu, si va afla odihna sufletul tau". Acest lucru l-a vazut fratele de doua, de trei si de mai multe ori, si facând asa s-a linistit cugetul sau. Asemenea si un alt frate, rugându-se odata cu rugaciunea mintii, cu multa rabdare, a fost ridicat la vederea cea duhovniceasca. Si a vazut în fata sa doi îngeri, care tineau în mâini o carte deschisa, care se cheama Filocalia, si aratau fratelui cu degetul partea aceea din Filocalie unde se vorbeste despre rugaciunea mintii si se spune ca: "Este dator monahul ca la fiecare respiratie a sa sa spuna o rugaciune, rar si cât se poate de clar". Si când citea fratele acest lucru, si-a venit iarasi în sine.

Dar felul acesta de rugaciune, cu cât este mai înalt si mai de cinste, cu atât are nevoie de mai multa pregatire a celui care îl foloseste, dupa cum spune Avva Isaac într-un loc din cuvântul sau despre aceasta: "In sudoare a binevoit înteleptul Stapân sa dea pâinea aceasta celor ce o cauta. Si aceasta spre binele nostru, pentru ca nu cumva, împartasindu-ne înainte de vreme din aceasta, nepregatiti, sa patim indigestie si sa murim". Adica, a binevoit preaînteleptul Dumnezeu ca darul acesta al rugaciunii mintii si al vederii duhovnicesti sa-l primeasca acei oameni care transpira si se lupta peste masura din dragoste pentru aceasta rugaciune a mintii, dupa cum a spus unul din parinti, cum ca mult sânge a scuipat din cauza fortarii în timpul rugaciunii pâna când a dobândit-o înlauntrul sau.

Aceasta, adica faptul ca Dumnezeu a binevoit sa ne luptam pentru rugaciune, arata iconomia, pogoramântul lui Dumnezeu fata de noi, pentru binele nostru, pentru ca sa luam aminte si sa nu ne apropiem de aceasta rugaciune oricum. Deoarece, daca se întâmpla sa ne apropiem de aceasta rugaciune la întâmplare si gustam din ea fara pregatirea trebuincioasa, se poate întâmpla sa murim de moarte sufleteasca sau chiar de moarte trupeasca, dupa cum au patit multi si vedem ca mai patesc si astazi, deoarece se întâmpla sa nu putem digera aceasta hrana si sa murim, pentru ca hrana cea tare este pentru cei desavârsiti, dupa cum spune dumnezeiescul Apostol, si nu pentru pruncii care înca se mai hranesc cu lapte. Acest lucru ni se întâmpla deoarece cel care lucreaza aceasta rugaciune a mintii cu pregatirea de cuviinta, acela, spun, se împartaseste în chip nevazut cu însusi Iisus Hristos ori de câte ori o spune din adâncul sinelui sau cu evlavie peste masura si cu nemasurata atentie. Si aceasta o cunoaste din linistea si pacea launtrica care vine în ceasul acela. Spunând acesta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma" din adâncul inimii de multe ori si cu credinta fierbinte, cu nemasurata smerenie, cu cea mai mare evlavie, cu inima curata, cu nadejde vie si multe asemenea acestora, deodata începe sa izvorasca pacea dumnezeiasca în inima sa din numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca dintr-un izvor preadulce. Si cu cât este coplesit de dumnezeiescul nume al lui Hristos si cu cât bea si se racoreste sufletul lui din aceasta bautura dumnezeieasca a lui Hristos, cu atât doreste si mai mult cel ce se roaga si este cuprins de pacea dumnezeiasca sa cerceteze din inima si mai mult si cu mai multa caldura numele lui Hristos. Deoarece, când acesta ajunge la aceasta masura a rugaciunii mintii, atunci nu numai trupul îsi afla pace de patimi, ci si inima sa, în fata gândurilor rusinoase, si duce o viata linistita ca si când ar fi fara de trup, asemenea celui care se împartaseste cu vrednicie de preacuratele Taine si care petrece ziua aceea în pace si liniste, cugetând si avându-L în fata ochilor mintii numai pe Hristos, si nu vrea sa mai stie de lume si de lucrurile lumii, deoarece este stapanit de dragostea Mielului neprihanit din care a gustat sufletul sau, iar Mielul este Hristos.

Cei care însa îndraznesc si lucreaza acest fel de rugaciune a mintii fara sa aiba nici o pregatire si fara sa ceara sfatul despre aceasta vreunui parinte care lucreaza rugaciunea, acestia se aseamana cu cei care îndraznesc sa se împartaseasca nespovediti si fara vrednicie cu preacuratele Taine ale Domnului. De aceea si Domnul nostru Iisus Hristos, Cel cautat de acesta, neplacându-I si facându-I-Se sila de starea lor de nepregatire, de mândria si de aroganta lor, li se face ca o hrana nedigerabila si mor. Deoarece, precum Sfânta Impartasanie pe cei ce se împartasesc cu vrednicie îi sfinteste, îi lumineaza si îi racoreste, iar pe cei ce se împartasesc cu nevrednicie îi arde, îi întuneca si îi da mortii, tot asa si rugaciunea mintii, celor care postesc, se înfrâneaza si se smeresc le da pace trupeste si sufleteste si îi întareste în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânati si mândri le încetoseaza mintea, le întuneca sufletul, le orbeste inima si îi preda mintii neîncercate. Si daca devin, astfel, fara masura la cuget, adica limitati la mintea lor, orbi la inima si întunecati la suflet, li se pare raul bine si amarul dulce. Unii ca acestia nu mai primesc sa asculte sau sa primeasca sfat de la cineva. Deoarece satana, care a salasluit întru ei din pricina înaltarii de sine, îi învata cele ale sale si îi înstiinteaza în mintea lor ratacita ca numai ei au gasit adevarul si calea ea adevarata care duce la mântuire, iar ceilalti le par rataciti. Si pe buna dreptate li se întâmpla aceasta, din cauza mândriei lor, pentru ca acesta, în loc sa culeaga rod copt si strugure dulce din rugaciunea lor, culeg rod necopt prin necunoasterea lor si agurida pentru înalta parere de sine. Cei care lucreaza însa rugaciunea aceasta a mintii cu ascultare si asceza, cu smerenie, cu post si cu sfatul sfintilor parinti duhovnicesti purtatori de Dumnezeu, acestia culeg din rugaciunea mintii roade de mântuire, roade coapte, bune, duhovnicesti, dulci si bineplacute. Acest rod care se naste din rugaciunea mintii se cunoaste bine din cuvântul care urmeaza:

Omul este alcatuit din trup si suflet. Trupul este vazut si material, precum spune Scriptura: "Si a facut Dumnezeu pe om, luând tarâna din pamânt", iar sufletul este nematerial si nevazut, dupa cum spune în continuare Scriptura: "Si a suflat Dumnezeu în fata lui suflare de viata, si s-a facut omul suflet viu". De aceea trupul, întrucât este din pamânt, iubeste cele pamântesti, iar sufletul, întrucât este de la Dumnezeul Cel ceresc, iubeste cele ceresti si nemateriale. Dar, pentru ca sufletul locuieste înlauntrul trupului material si vazut, este împiedicat de lucrarea poftelor trupesti si nu poate cerceta cele ceresti asa cum doreste si asa cum merita. Mai mult chiar, aceasta se întâmpla sufletului din momentul în care omul face ceva rau în fata lui Dumnezeu, îndepârtând si exilând sufletul de la dragostea lui Dumnezeu si a celor ceresti si de la nadejdea bucuriei dumnezeiesti ce va sa vina.

Iar daca pleaca de la acesta iubirea lui Dumnezeu, a celor ceresti si nadejdea Raiului, atunci va împarati în el dorinta lumii, placerea trupeasca si ratacirea diavolului, aceasta însemnând ca de atunci înainte el va petrece în desfrânare si în nepurtare de grija fata de cele duhovnicesti, având adormita constiinta sa, iar vederea sufletului fiind întunecata si orbita.

Fiind în aceasta situatie, adica departat cu duhul de cele ceresti, pentru a putea dupa aceea sa se departeze de relele de care este biruit si pentru a putea sufletul sa-si aminteasca cele ceresti cu care are asemanare, si pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele vazute la cele nevazute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricacioase la cele nestricacioase, de la cele pamântesti la cele ceresti, pentru a se întâmpla, spun, aceasta, este nevoie ca inima sa fie zdrobita cu rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Si, într-un anume fel, sa se framânte si sa se uneasca inima cu numele Domnului, precum se uneste faina cu apa si devine pâine, prin lucrarea focului (adica prin lucrarea Harului). Deoarece, atunci când spune cineva "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma", din adâncul inimii, atunci inima lui se umple de întelesuri ceresti si de gânduri duhovnicesti. si când se umple inima de astfel de întelesuri duhovnicesti (venite de la Duhul Sfânt), atunci din inima se transmite acea lucrare dumnezeiasca în toate madularele si simtirile sale. De aceea, fiind omul atunci întru totul unit cu harul rugaciunii, orice vedere sensibila ar avea cu simturile sale materiale, de la aceasta vedere sensibila mintea lui se urca de îndata la vederea cea nemateriala si tainica, fara ca sa simta placerea trupeasca si fara sa fie biruita inima lui de frumusetea si placerea vederii sensibile. De exemplu, cel ce lucreaza rugaciunea mintii, oricând ar vedea vreun om frumos sau alta faptura frumoasa a lui Dumnezeu, din aceasta da motiv sufletului sau sa-si imagineze si sa cugete la frumusetea fapturilor ceresti si nemateriale ale lui Dumnezeu.

Deoarece un astfel de om îti spune, sau mai bine si mai corect este sa spun ca sufletul spune omului aceluia astfel:

"Omule, daca aceste fapturi materiale, care astazi sunt si mâine nu mai sunt, le-a facut Dumnezeu atât de frumoase si minunate si fac atâta bucurie celor care le vad, oare cu cât mai frumoase si mai minunate trebuie sa fie bunatatile ceresti si vesnice ale Raiului, "cele pe care ochiul nu le-a vazut, si urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu au ajuns", pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru robii Sai de la facerea lumii?" Iar de aici îl urca la o si mai înalta vedere, deoarece îi aduce aminte de Dumnezeu însusi, spunându-i astfel: "Daca acelea care sunt fapturi ale lui Dumnezeu sunt atât de minunate si negraite, oare Dumnezeu însusi, facatorul si ziditorul acestora, cât trebuie sa fie de stralucitor, de minunat?" La fel se întâmpla când lucratorul rugaciunii mintii doreste sa vada cu ochii trupesti stelele cerului si luna, fulgerul si soarele stralucind atunci se ridica de îndata cu mintea la frumusetea Raiului si la negraita stralucire a lui Dumnezeu, facatorul si ziditorul tuturor acestora. Deoarece, iarasi spune sufletul tainic omului: "Oare, omule smerit si cel din urma, daca cele vazute au o atât de mare frumusete si stralucire, dar Dumnezeu, facatorul soarelui, ziditorul cerului, creatorul stelelor, cu cât straluceste mai mult decât soarele?" Despre aceasta stralucire dumnezeiasca unul din parinti a spus urmatoarele:

Vedenie

Un oarecare calugar L-a rugat odata pe Dumnezeu sa-i arate slava si stralucirea sfintilor si s-a învrednicit de ceea ce râvnea, în felul acesta. A venit un înger dumnezeiesc si i-a spus: "Cel care cere primeste, cel care cauta afla si ce lui ce bate i se deschide", si de îndata a deschis ochiul cel drept duhovnicesc al sufletului fratelui si a vazut slava aceea dumnezeiasca si bucuria de negrait a tuturor sfintilor, de care se bucurau acestia în cer.

Spunea fratele acela ca a vazut pe toti sfintii în slava si fericirea aceea dumnezeiasca, în care fiecare sfânt stralucea la fel ca soarele, si stralucind fiecare ca soarele, ieseau din ei atâtea raze, câte are si soarele, si toti sfintii cântau cu glas preadulce: "Aliluia".

Asadar, daca aici soarele lumineaza lumea întreaga, fiind numai un singur corp luminos, oare în cer, unde sunt mii si miriade de sfinti, stralucind fiecare precum soarele, cum trebuie oare sa fie acea stralucire, acele raze, acea revarsare de lumina, slava aceea? Si iarasi spunea calugarul acela ca toti sfintii, care straluceau atâta, primeau stralucirea lor din stralucirea si lumina lui Dumnezeu, si ca o raza a lui Dumnezeu era asemenea soarelui întreg. Acum, gândeste tu singur, cititorule, atât cât poate gândi si cât poate ajunge mintea ta, cât de mare si ce fel de lumina este lumina dumnezeirii si slava aceea de negrait si de necuprins a Dumnezeului Celui nevazut, a Ziditorului si Facatorului nostru?

La fel atunci când cel care lucreaza rugaciunea mintii va mirosi un trandafir sau alta floare frumos mirositoare, sau când va privi o floare dintre florile câmpului, mintea lui se va duce ca fulgerul la parfumul acela de negrait pe care îl raspândesc florile Raiului, de care amintindu-si îsi va uda fata sa cu lacrimi de bucurie sfânta. Si cu cât va ofta mai din adâncul inimii sale, cu atât se va înalta mai mult, departându-se de cele pamântesti.

Ofteaza din adâncul sufletului sau deoarece nu numai ca doreste sa se împartaseasca de bunatatile ceresti ale Paradisului, ci si pentru ca îsi aminteste cât de cumplit este iadul celor care sunt lipsiti de toate acestea, întrucât, în mod inevitabil, omul se afla ori cu Dumnezeu în Rai, ori cu diavolul în cele de dedesubt ale pamântului.

Mai spunea acel calugar ca, dupa ce a vazut slava aceea minunata a sfintilor, a vazut si înfricosatorul chin al celor din iad. Spunea ca, dupa ce a încetat vederea aceea cereasca a slavei dumnezeiesti, închizându-se ochiul cel drept al sufletului, s-a deschis de îndata ochiul cel stâng al sufletului, cu care a vazut iadul ca o mare întinsa, care era atât de adânca, ca de la pamânt la cer. Mai era marea aceea a iadului întunecoasa si încinsa, iar în ea erau amestecati cei ce se aflau în ea precum sunt amestecate semintele puse la fiert în cazan. Fierbea iadul acela precum fierb apele termale; pe unii îi scotea apa la suprafata, pe altii îi afunda, unuia i se vedea numai mâna, altuia numai capul, iar altuia piciorul.

Unul striga "vai mie, vai mie" cu glas sfâsietor, altul blestema pe cel care a fost cauza trimiterii lui în iad.

Atât de mult se urau si se dusmaneau unii pe altii, încât, daca ar fi fost posibil sa ajunga unii la altii, s-ar fi sfâsiat cu dintii, precum câinii. Deoarece acolo desfrânatul se mânia si blestema împotriva desfrânatei, pentru ca din cauza ei ajunsese în iad. Parintii se îndreptau cu ura împotriva copiilor, deoarece, dorind sa le faca acestora bogatii pentru o viata usoara, au ajuns ei în iad. Iar copiii se mâniau împotriva parintilor, deoarece i-au lasat la voia lor si nu i-au condus la frica de Dumnezeu. Pe scurt, a spus, acolo era o mare nerânduiala si un miros insuportabil.

Toate acestea si multe asemenea vazând, luptatorul cel bun ofteaza din adâncul inimii, si cu cât ofteaza mai din adânc, cu atât este ridicat mai mult de la cele pamântesti la cele ceresti. De aceea, nu numai ca nu se prinde de pietrele în care este diavolul, ci devine si mai fierbinte doritor al celor duhovnicesti si ceresti, ajungând la despatimire, pentru ca atunci, într-adevar, niciun fel de patima diavoleasca nu mai este în el. Dar cel care nu lucreaza lucrarea duhovniceasca a rugaciunii mintii cu inima zdrobita nu poate ajunge la aceasta stare. De îndata ce vede o fata frumoasa sau un alt lucru scump si frumos de pe pamânt, inima lui este cuprinsa de placere si este robit si se prinde de lucrul acela gândul lui precum se prinde pestele de undita, si alearga la acea placere precum alearga câinele la macelarie, zbatându-se cum sa manânce pe saturate, precum se spune: "si dorea sa-si umple pântecele sau cu roscovele din care mâncau porcii". A caror parte sa nu o avem, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. A Lui fie slava si puterea în vecii vecilor.

Amin.