Cuvântul al cincilea

Despre silirea extrema si prelungita a rugaciunii inimii, din care se naste înlauntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugaciunea Sfântului Duh în suflet. Inca si despre cum scuipa cineva sânge pâna când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.

Binecuvinteaza, parinte!

Monahule, care te îngrijesti de grija cea nepretuita si cereasca a mântuirii prin mijlocirea dumne zeiestilor si luminatelor lacrimi! Când esti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare si sfinte si cugetul tau este trist si acoperit ca de o ceata groasa a nesimtirii, care se revarsa asupra sufletului tau si îti tine mintea captiva si legata în întunericul si în umbra mortii, când te afli într-o asemenea stare, spun, sa nu cauti alta vindecare a sufletului tau, nici vreun alt mijloc prin care sa alungi din cugetul tau acea ceata groasa a nesimtirii si sa eliberezi mintea ta de legaturile orbirii sufletesti, ci sa cauti, cât poti de repede, sa afli lacrimile de care esti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în masura sa lumineze cugetul si sufletul, sa trezeasca inima si s-o încalzeasca spre lucrare si sa supuna trupul voii sufletului.

Aceste lacrimi provin si se nasc din nenumarate si diferite virtuti. Dar mai ales si în mod deosebit se nasc foarte repede si curg ca un suvoi nesfârsit din silirea fara masura a rugaciunii inimii. Deoarece rugaciunea inimii, atunci când se spune cu silire multa, nu întârzie a naste lacrimile în trup si a le da si sufletului, pentru a se spala cu ele si pentru a se face mai alb decât zapada. "Spala-ma-vei, si mai alb decât zapada ma voi albi", spune profetul.

Dar poate ca îmi raspunzi si îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugaciunea si niciodata n-am vazut lacrimi. Da! Te cred ca ti-ai silit inima cu rugaciunea, dar cum ti-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece difera silire de silire, mestesug de mestesug, animal de animal si om de om.

Când îti silesti inima cu rugaciunea si nicidecum nu-ti vin lacrimi, sa stii ca nu ai ajuns cu silinta ta pâna la durerea aceea a inimii si pâna la ranirea aceea, încât sa te doara locul acela al inimii unde se lucreaza rugaciunea cu durere de negrait, ca si când ai fi taiat locul acela din pieptul tau cu un cutit ascutit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câta deosebire este între un om care se roaga din adâncul inimii sale, si un altul, care nu se roaga din adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roaga cu durere în inima si spune rugaciunea în locul acela al durerii si acela care se roaga cu inima din toata puterea lui, dar fara durere în inima, fara rana în inima si fara a simti ca un cutit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeste sa înteleaga ceea ce citeste, si cel care poate sa cuprinda acestea, sa le cuprinda; nu toti pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care vede cele ascunse si cel care cerceteaza inimile si rarunchii, ca nu mint.) Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extrema a rugaciunii, care taie pieptul celui care se nevoieste ca în bucati cu cutitul ascutit.

Acesta este care naste de îndata trezvia. Si uneori lacrimile se revarsa cu zgomot si uda nu numai fata omului, ci si îmbracamintea lui si pamântul unde sta, alteori se uda de lacrimi numai ochii, iar alteori, asa cum se racoreste fata pamântului primavara de la racoarea cerului în timpul noptii, la fel se racoreste si cugetul si inima pe dinlauntru.

Dar, iarasi, daca înceteaza lacrimile, iar durerea ramâne si rana nu se vindeca si inima ta nu se revarsa în lacrimi, din nou poti aduce lacrimile, atunci când vrei. Deoarece rana din care izvorasc si se revarsa lacrimile este deschisa. Izvo rul este deschis, nu a secat.

Altadata le poti înnoi iarasi cu aceasta rugaciune dure roasa, deoarece spunând din nou rugaciunea cu silinta si cu durere si cu multa atentie, cunosti si tu singur ca împreuna cu aceasta rugaciune vin si lacrimile din du rerea aceea din care iese si rugaciunea.

Deoarece, de îndata ce silesti inima cu rugaciunea, se deschid înlauntrul tau si inima si ochii tai.

Altadata iarasi, când este noua durerea din inima ta, înnoieste trezvia prin contemplarea mintii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curata, luminata si înaltata, se urca la frumusetea cereasca, la lucrurile cele nestricacioase, la cetele cele întelegatoare, la slavirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului tau, la minunarea în fata fapturilor Sale, în fata maretiei Sale si la întelegerea faptului ca dumnezeirea este de necuprins cu mintea.

Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curata si limpede se îndulceste nespus. Si îndulcindu-se, înnoieste trezvia în inima ta, iar ochii tai varsa neîncetat lacrimi, nu mai putine ca la început, deoarece atunci, cazând cu fata la pamânt, tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo pâna când nu te saturi de plâns si pâna când nu te va scula îngerul nevazut al mângâierii si al bucuriei duhovnicesti.

Dupa varsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tau fuge, este alungata deznadejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepartata lipsa de evlavie a cuvântului, se pierde nepurtarea de grija, dispare putinatatea credintei inimii tale. Si cugetul tau atât de curat se vede (si este cu adevarat), precum este de curat cerul însusi dupa încetarea ploii.

Aceste lacrimi ti le-a daruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvuna a împaratiei ceresti, pentru ca si tu I-ai adus jertfa; nu jertfa arderii de tot, pe care nu o voieste de la tine, dupa cum spune: "Arderile de tot nu le vei voi", ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta proprie, jertfa duhului tau: "Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit". Deoarece durerea cumplita pe care o simti înlauntrul piep tului tau si sângele pe care îl scoti afara din inima ta prin silirea rugaciunii inimii, sunt socotite în fata lui Dumnezeu ca jertfa bineprimita.

Dar de ce a aparut durerea în mijlocul pieptului tau si nu în alta parte? Si de ce, acolo, parea ca rugaciunea îti face bucati-bucâti pieptul tau, ca si când ar fi fost o sabie ascutita? Si de ce ajungi sa scuipi sânge, când negru si rece, când rosu si cald? Acestea ti s-au întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat si s-a razboit rugaciunea cu diavolul si cu slujitorii lui pentru izbavirea si pentru mântuirea sufletului tau. Deoarece sabia cu doua taisuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreuna cu toate cetele lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a si ars, pentru ca numele lui Dumnezeu este nu numai sabie cu doua taisuri împotriva diavolului, împotriva pacatului spun, ci este si foc mistuitor.

Acolo împaratea satana cu sapte stapânitori, deoarece sapte sunt pacatele de moarte. Dar din momentul în care a patruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns pâna într-acolo silirea rugaciunii inimii, de îndata s-a înfricosat acel fricos si înfricosator tiran. Spunem ca s-a înfricosat diavolul ca sa nu fie înjunghiat si sa nu fie ars de înfricosatorul si nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului si a tras o perdea pentru a nu fi vazut ca este ascuns acolo.

Aceasta perdea în spatele careia se ascunde diavolul se afla în cele mai adânci unghere ale pieptului nostru. Aceasta perdea spun ca este ceva vazut si ceva nevazut, dupa cum si pomul cunostintei, din fructul caruia a mâncat Adam, este înteles ca ceva vazut si ceva nevazut. Si dupa cum omul este ceva vazut si ceva nevazut, la fel si Raiul este înteles ca ceva vazut si ceva nevazut, tot asa si aceasta perdea este ceva vazut si ceva nevazut.

Nevazut pentru ca aceasta perdea este toata puterea lui satana. Iti stapâneste pasunile inimii fara sa-ti dai seama. Este si ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugaciunea launtrica si cu silirea mintii, simti si tu singur ca rugaciunea a aflat înlauntrul tau locul unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinta lui Belzebul, tronul lui Lucifer si cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul sa-l simta si sa stie de el niciodata, pentru a nu cauta dupa aceea rugaciunea pentru a-l alunga de acolo, dupa cum spune Grigorie Sinaitul si alti parinti niptici. Dar daca nu este simtita acea perdea sau cortina a satanei, cum este posibil sa simti ca rugaciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lu cru, pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este con siderat astfel:

Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tau cu puterea si cu întelepciunea si cu judecata rugaciunii i nimii, atunci descoperi ca si omul cel dinlauntrul sinelui tau, precum si cel din afara, este coplesit de patimi si înclina totdeauna spre a face voile diavolului, în afara de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu si nu-l lasi sa se linisteasca, aducându-i aminte de iadul cel înfricosator. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine ca sinele tau este îndepartat de Dumnezeu, si cu cât se curateste inima ta cu rugaciunea si cugetul tau este luminat de lacrimi, cu atât vezi mai bine ca esti pacatos si desfrânat.

Dar de ce, înainte de a se curati inima ta si de a se lumina cugetul tau, nu vedeai astfel sinele tau? Intâi, nu vedeai sinele tau astfel deoarece nu stiai ce înseamna îngerii si ce înseamna Dumnezeu si Raiul. Acum însa, când inima ta le-a vazut oarecum pe acestea, datorita curateniei ei, si cugetul tau le-a vazut, în timpul luminarii lui, te vezi pe tine însuti atât de netrebnic si desfrânat, deoarece ai vazut neprihanirea îngerilor si frumusetea si stralucirea de negrait si de necuprins cu mintea ale Domnului.

De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat parinte, mai curând ceresc decât pamântesc, mai curând fara de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul vorbesc): "Am facut deja si în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie, semetie, blasfemie, lenevire, râs peste masura, betie, lacomie a pântecelui, ura, ucidere, iubire de argint, iubire de sine, ambitie, nedreptate, rapire, câstig urât, prea multa vorbire,- faradelege, mi-am murdarit toate simturile si toate madularele, le-am stricat, le-am facut de nici o trebuinta, m-am facut cu totul labo rator al diavolului." Cine este cel care nu face din toate acestea mai mult sau mai putin? Toti le facem, ca unii care purtam trup si locuim în lume si ne lasam amagiti de diavol.

De aceea spunem ca acea perdea este vasul rautatii diavolului, este camara lui, pentru ca acolo satana îsi pastreaza adunate toate semintele rautatii. De acolo izvoraste desfrânarea, de acolo izvoraste nestapânirea de sine, de acolo izvoraste risipa, de acolo izvoraste iubirea de argint, de acolo izvorasc lacomia, dorinta de câstig urât, hotia, nedreptatea, de acolo ies iubirea de sine, mândria, semetia, slava desarta, de acolo provin ura, dusmania, invidia, judecata, de acolo abuzul, lauda, dorinta cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo izvorasc toate rautatile, ca dintr-un izvor murdar si urât mirositor. Acest lucru reiese si din ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: "Din inima omului ies desfrânarile, uciderile, hulele, si acestea sunt care spurca pe om", adica atunci când cineva nu se îngrijeste sa-si curete pe dinlauntru inima sa, adica omul cel dinlauntru, atunci devine în întregime slab si casa lui satana, de unde izvorasc si ies toate relele care murdaresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai vazut, iubite frate, ca toate relele ies din inima, unde si-a facut cuib si casa satana? Acolo îsi agonisise satana toate semintele rautatilor sale si toate nascocirile ucigatoare ale rautatii sale, deasupra carora se odihneste el însusi, ca pe o perna moale si pretioasa. Dar daca ajunge rugaciunea pâna la aceasta locuinta a diavolului si o zgâltâie cu putere, diavolul se tulbura si se sperie împreuna cu îngerii sai rai, precum se tulbura si se mânie viespile, când le este deranjat cuibul.

Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns si ai înaintat în lucrarea rugaciunii inimii pâna aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului tau, si te îndemn, pune-ti toata puterea în rugaciune pentru a sfâsia acea perdea a diavoluiui.

Deoarece acea perdea este facuta de mâna diavolului, este catastiful pacatelor, este marturia scrisa a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate pacatele. In momentul în care vei ajunge sa sfâsii acea perdea sensibila si nevazuta a diavolului si a ta cu silirea rugaciunii inimii, îti stergi dintr-o data toate pacatele care sunt scrise pe acest catastif si zadarnicesti toate stradaniile diavolului, care s-a obosit pâna a înscris acolo toate rautatile tale. Iar aceasta perdea o sfâsii cu rugaciunea staruitoare, cum am spus.

Iar rugaciunea staruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaste ca ai ajuns la culcusul lupului, care sta acolo la pânda pentru a rapi mieluseaua Domnului, adica sufletul tau, în ceasul mortii, si sa înghita astfel toate lucrarile si faptele tale bune. De aceea, în clipa în care inima ta simte ca acolo se ascunde sarpele cel vechi pentru a-ti otravi sufletul, în chip minunat si nevazut se naste o dorinta de a strica aceasta perdea a diavolului cu toata puterea rugaciunii inimii. De aceea, daca ai ajuns sa întelegi lucrarile diavolului, miscat de zelul dumnezeiesc, atunci hotarasti în sinea ta si spui: "Ori eu voi muri în aceasta clipa de silirea prea mare a inimii la rugaciune, ori diavolul va fi alungat din inima mea, împreuna cu toata rautatea lui." In felul acesta scuturi cu multa putere si lovesti acea cortina a diavolului pâna când reusesti sa o strapungi si sa o sfâsii de tot.

Si daca rugaciunea nebiruita si puternica ajunge în cele mai adânci unghere, alunga de acolo pe diavol si pe slujitorii sai. Arde în chip nevazut si minunat tot acel loc si toate acele seminte si cauze ale pacatului si ale patimilor, dupa care vine de îndata mângâierea lui Dumnezeu. De aceea spune si imnograful: "Arde cu focul nematerial pacatele mele si ma învredniceste sa ma umplu de mângâierea ta".

De aceea ajung unii sa scuipe sânge, pentru ca s-au silit pe sine cu rugaciunea pâna la moarte, pâna au biruit si au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi, unde se duce lupta cea mai curajoasa? Si unde apare curajul cel mai minunat?

Desigur, toate acestea se întâmpla acolo unde este sediul vrajmasilor, unde este tronul împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo, ca pe un tron, satana se trufeste cu multimea mestesugurilor rautatii sale. Dar ajungând acolo, rugaciunea daruita de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveste sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer si umileste trufia lui.

Spune-mi acum, biruitorule ostas al cerescului si ne muritorului Imparat, când întelegi ca a ajuns rugaciunea în locurile cele dinlauntrul tau si când întelegi ca ai înaintat în rugaciune pâna la masura desavârsirii, ce usurare a razboiului trupesc nu simti în sufletul tau! Atunci nu vezi deloc fiara salbatica si neîmblânzita a desfrânarii sa te tulbure nici în gânduri, nici în trup, nici nu cunosti ca o astfel de patima exista în fiii oamenilor. Harul lui Hristos care locuieste în tine te apara de aceasta si te pazeste ca nu cumva pizmasul vrajmas sa murdareasca curatenia vasului sufletului tau cu pofta lui cea murdara.

Atunci vei vedea trupul tau mort pentru patimile de necinste, înnoit si rezidit de Harul Domnului. Deoarece silinta launtrica a rugaciunii inimii aduce cu sine adeseori slabiciune mare si o neputinta de nedescris, din pricina careia poti sa cazi la pamânt ca paralizat. Si iarasi spunem ca, atunci când ajungi la acele masuri ale rugaciunii desavârsite, mânia dispare complet, iar în locul mâniei împarateste înlauntrul tau dulcea pace a Hristosului tau. Atunci ura si dusmania aproapelui tau nu-si mai afla în nici un fel locul în inima ta, deoarece împarateste în ea compasiunea si iubirea de frati. Atunci simti ca este mai bine sa te întristezi tu decât fratele tau. Atunci nu mai stii nici ce înseamna judecata, deoarece Dumnezeu a deschis înlauntrul tau ochii cei sufletesti ai inimii, cu care vezi numai si numai slabiciunile sufletului tau, adica lipsurile tale firesti si cele fata de Dumnezeu.

Acest har te apara de a-l mai judeca pe fratele tau. Atunci paiul din ochiul tau îl vezi mai mare decât bârna din ochiul fratelui tau. La fel si tântarul tau îl vezi mai mare decât camila fratelui tâu. Iar bârna si camila fratelui tau fie ca nu le mai vede deloc ochiul cel rau al sufletului tau (pentru ca ochiul rautatii este orbit), fie, daca le vede, le vede ca pe niste nimicuri.

Când ajungi la gradul acesta de desavârsire a rugaciunii, mândria nu-si mai afla locul nici macar o clipa în inima ta, ci este topita de rugaciune îndata ce apare, precum ceata de caldura soarelui. Deoarece atunci lo cuieste înlauntrul tau blândul si smeritul Iisus, Care întipareste si cresteaza si pune în inima ta blândetea si smerenia Lui. Cum te-ai putea mândri atunci când, vazând si cunoscând slabiciunea ta, ti se pare ca dintotdeauna oamenii au stiut lipsurile tale si nevrednida ta. Mai curând ai dori sa se arunce asupra ta cu pietre, pentru ca sa dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdari si vatama pe ceilalti oameni cu rautatea ta.

Acest dar l-au avut toti sfintii. De aceea unii se numeau si se socoteau pe ei însisi desfrânati si risipitori, fara sa fie asa, altii se numeau si se socoteau pe ei însisi barbari si salbatici, iar altii se socoteau pe ei însisi, si o spuneau tutu ror, ca sunt cei mai pacatosi dintre toti pacatosii. Cum ai putea sa te mândresti, atunci când nimic altceva nu doresti în aceasta lume decât sa gasesti vreo spartura de piatra sau o bucatica de pamânt, si acolo, plecându-ti capul, sa plângi pâna când se va sfârsi petrecerea ta pe pamânt. Atunci hula nu are nicidecum loc înlauntrul tau, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati dm cugetul tau si dimprejurul tau. In locul acestora esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti, care slavesc puterea numelui lui Hristos, împreuna cu care si tu slavesti bunatatea Domnului Iisus.

Atunci grairea în desert este în asa masura îndepartata de la tine, încât n-ai sa mai vrei sa vorbesti nici ceea ce este de trebuinta, binecuvântând pe Hristos, împreuna cu Care vorbesti dulce si tainic gura catre gura. Atunci fierbe rea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasa si întru totul straina si nepotrivita cu sufletul tau, deoarece sufletul tau culege în taina evlavia si cuviinta numelui Domnului.

Atunci pofta de a mânca si de a bea vin atât de mult te dezgusta si o ocolesti, încât nu doresti sa te saturi nici macar de apa simpla, nici cu farâma ta de pâine, ci numai atât manânci si bei din acestea cât sa traiesti si sa slujesti pe Hristosul tau cu curatenie si cu trezvie, mai curând ca unul fara trup decât ca unul ce are trup.

Masura si cantitatea acestei simple hrane ti-o pune rugaciunea însasi, deoarece atunci rugaciunea nu numai ca te împiedica în chip nevazut si nesperat de la saturarea cu aceasta simpla mâncare, alungând din cugetul tau pe demonul lacomiei de mâncare si al nesatului, ci nici gândul taau nu primeste sa se sature cu altceva mai mult decât cu Harul lui Dumnezeu.

Aceasta masura si aceasta rânduiala a mâncarii te învata rugaciunea în felul urmator: când te asezi la masa ta saracacioasa si de necinste ca sa manânci pâinea ta cea spre vietuire pentru a ajuta inima ta slabanogita, spune: "Si pâinea noastra cea spre fiinta dane-o noua astazi"! atunci, spun, mâncând cu multa evlavie, te înconjoara frica de Dumnezeu, te înconjoara iubirea lui Dumnezeu, te înconjoara Harul lui Dumnezeu, în chip nevazut, dar simti cu adevarat si vadit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau mâncarea simpla pe care ai pregatit-o, se îndulceste pe dinlauntru gura ta de Harul lui Dumnezeu, ca si când ai fi umplut-o de zahar, dupa cum spunea odata si unul dintre parinti.

Alteori, iarasi, atunci când manânci, pâinea pe care o mesteci sau saracacioasa ta mâncare, atunci când manânci ti se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate ca mâncarea ta poate sa fie numai niste seminte fierte, fara nici un adaos, sau ierburi fierte fara ulei, ti se pare ca si când ai mânca lapte sau fiertura de carne, sau miere, sau peste gustos. Mâncând si având acest gust minunat, se îndulceste si cugetul tau gustând în sine dulceata de nespus de care se bucura sfintii în cer, mâncând acea pâine cereasca si bând nectarul minunat al slavei Domnului.

Adica, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbata si de negrait si de necuprins cu mintea si mai presus decât orice cuget, sfintii se satura în chip minunat de toate bunatatile.

De aceea spunea si profetul: "Ma voi satura privind slava ta". In acelasi timp cu dulceata limbii tale si a mintii rale, tresalta din tine si rugaciunea, de la sine, si prin aceasta te împiedica sa ajungi la saturarea pântecelui, ca si când ti-ar spune cu glas: "Ajunge, ai mâncat!". Deoarece omul, ca fiinta rationala ce este, nu traieste numai cu pâine, ci traieste si cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: "Nu numai cu pâine va trai omul, ci si cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu".

Deci si tu, din momentul în care vei simti înlauntrul tau tresaltarea rugaciunii, te bucuri peste masura, aducându-ti aminte de darul lui Dumnezeu si de purtarea de grija a Dumnezeului Celui Preaînalt si, din bucuria aceasta de negrait, versi atâtea lacrimi încât nu se uda numai fata ta, ci se uda de acestea si mâncarea ta.

La fel se întâmpla si atunci când bei apa. Iti vine aceeasi cercetare a Duhului Sfânt, deoarece, bând tu apa ta simpla, se deschide de îndata izvorul lacrimilor ochilor tai. Din aceasta cunosti singur ca îti este de ajuns cât ai baut pentru a trai. De ce sa mânânci si sa bei mai mult? Ti se pare ca ar fi spre pierzania sufletului tau. De aceea încetezi fara întârziere sa mai mânânci si sa mai bei si te scoli de la masa cu o îndoita bucurie. Una pentru ca ai mâncat îndeajuns si se va întari inima ta slabita, si alta pentru ca si-a amintit Domnul de tine si ti-a bucurat inima si cugetul cu vinul neprefacut al trezviei si al bucuriei dumnezeiesti. Dar pentru a vorbi un pic despre aceasta bucurie duhov niceasca, am iesit un pic din cuvântul meu în care vor beam despre durerea din inima, deoarece amândoua ac estea sunt roade ale aceleiasi rugaciuni. Aceeasi rugaciune este cea care naste si mângâierea sufletului si durerea inimii.

Asadar, sa spunem ca atunci când spui rugaciunea din adâncul inimii te doare înlauntru inima, iar durerea inimii te face sa oftezi greu. Caci cine ofteaza fara durere? Si cine este cel care sufera de durere si nu-si încrunta fata? Durerea despre care îti vorbesc este îndoita, deoarece nu numai ca te doare înlauntru în chip vadit, acolo unde se lucreaza cu silinta mare rugaciunea, ci te doare în chip nevazut sufletul tau, atunci când îti zdrobesti inima cu rugaciunea.

Durerea simtita a inimii te face sa oftezi, iar durerea sufletului da nastere la încruntarea fetei, iar încruntarea si posomorârea fetei tale tin durerea inimii, deoarece, amintindu-ti de pacatul tau si cunoscând bine slabiciunea firii tale, îti zdrobesti fara oprire inima cu rugaciunea si este cu neputinta sa nu te stapâneasca înlauntrul tau durerea aceea mântuitoare de suflet a inimii.

Aceasta durere creste o data cu silirea tot mai mare a rugaciunii inimii. Deoarece atunci când îti silesti inima cu rugaciunea, si mai ales când o faci mult timp, atunci simti în tine o durere mare si permanenta si întelegi cu oarecare presiune ca moartea este în om.

Deoarece durerea nu înseamna altceva decât un mesaj din partea mortii. Simti moartea din cauza acestei dureri, dar cum o simti? O simti nu ca venind cu întârziere si nesiguranta, ci foarte aproape si foarte sigura. Caci durerea care te stapâneste înlauntru este foarte aproape de rasuflarea ta. La fiecare rasuflare cu care inspiri aer, simti o exagerata accentuare a durerii. Aceasta deoarece înlauntrul tau rugaciunea puternica a inimii a strapuns atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tau, încât a dat nastere unei rani netrupesti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat si atin gând aceasta rana din inima si din pieptul tau, simti o durere puternica. Iar uneori, când durerea creste si devine mai mare, simti în pieptul tau la o singura inspiratie de doua si de trei ori acea durere în pieptul tau. Atunci ce altceva sa mai astepti decât moartea? Ce altceva mai poti spera decât plecarea din aceasta lume? Ce altceva poti sa mai primesti în gândul tau decât mormântul? Adevarat îti spun, când ai acea durere, moartea ta îti sta în fata ochilor.

Având moartea în fata ochilor, îl ai în fata ochilor tai în chip tainic si pe Dumnezeu, pe Facatorul si Creatorul tau. De aceea spune profetul: "Vedeam pe Domnul meu în fata mea mereu, caci în dreapta mea este, pentru a nu ma pierde". Aceasta asteptare a mortii nu este asemenea asteptarii mortii celei obisnuite, deoarece asteptarea mortii acesteia, care se întâmpla din pricina durerii nascuta de rugaciune, este amestecata cu dulceata dumnezeiasca de negrait. De aceea se spune: "Cinstita este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui". In timp ce despre moartea pacatosului spune: "Iar moartea pacatosului este rea". Iar dulceata asteptarii mortii este simtita de cei drepti în felul urmator: Silindu-ti inima cu rugaciunea, îti vine durerea. Iar durerea îti aminteste de suferintele si de patimile lui Hristos. Când suferi împreuna cu Hristos, atunci nadajduiesti sa fii slavit împreuna cu El. Dar când simti ca durerea ta te face partas suferintelor lui Hristos? Si când simti ca vrei sa mori în aceasta durere pentru a fi slavit împreuna cu Hristos? Devine vadit acest lucru din cele ce am sa spun în continuare. Inainte de a te durea inima din pricina rugaciunii si a suspinurilor, nu simti deloc Harul si nici dulceata crestinismului, nici nu ai vreo înstiintare adevarata despre mântuirea ta, ci te numesti numai crestin, fara sa fi gustat si fara sa simti cu adevarat, într-un fel sensibil, bunatatea si dulceata lui Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor încât pretuieste mai mult decât lumea întreaga. Si atât de dulce si mângâietor este pentru cel care a gustat bunatatea lui, ca nici toata dulceata si toata mângâierea acestui veac nu le pot egala.

Cât pretuieste si cât de dulce este numele lui Hristos stiu si cunosc numai aceia care au ajuns sa aiba înlauntrul lor acea durere a rugaciunii, deoarece aceia au gustat în lucrare si în fapt din harul si din dulceata numelui lui Hristos.

Omul este alcatuit din trup si suflet. Trupul se hraneste si creste cu pâinea pamântului, iar sufletul se hraneste si se tine cu Pâinea Vietii. Iar pâinea pamântului cu care se hraneste si se tine trupul este pâinea de fiecare zi, în timp ce Pâinea Vietii este Hristos. De aceea spune: "Pâinea vietii vesnice sa mi se faca mie trupul Tau cel sfânt, milostive Doamne!"

Cel care manânca pâinea pamântului fara durerea rugaciunii inimii si fara suspinurile amare si adânci, acela nu simte bunatatea si puterea si lucrarea numelui lui Hristos.

Deoarece, mâncând pâinea pamântului fara durere, inima lui se îngroasa si nu-L mai simte pe Dumnezeu. Adica acela devine întru totul nesimtitor fata de mântuirea sufletului sau. Insa cel care simte durerea în inima lui, în pieptul lui, de la silirea rugaciunii, de la suspine, de la ispitele cele vazute si cele nevazute, pe care le primeste si le rabda din dragoste pentru Hristos, acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau când îl cerceteaza cu durere launtrica, sau când cheama cu credinta vie numele lui Hristos, cu adevarat în acela lucreaza lucrarea dumnezeiasca a Acestuia. Deoarece numele dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului sau dulce ca mierea. Se simte în inima lui dulce ca zaharul. La fel în gura si pe gâtul sau îl simte ca fiind nespus de dulce. De aceea spune si profetul: "Cuvintele tale sunt dulci gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii mele". Iar simturilor tale pare ca ceva plin de viata. Se desfata si se bucura urechile tale când îl aud. Se bucura ochii tai când îl vad scris undeva. Se bucura mai curând ochii sufletului când îl vad undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca nume împaratesc, este scris în chip tainic si nevazut de catre dumnezeiestii si nevazutii îngeri în diferite locuri importante pentru sustinerea si alcatuirea lumii.

Cel care are înlauntrul sau scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin silirea rugaciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de multa evlavie va avea încât i se va umple sufletul de ea. Lânga aceasta evlavie dumnezeiasca îi vine si o bucurie de o dulceata nespusa în cugetul sau. Pentru ca îl aude ca pe numele unui prieten foarte apropiat si foarte drag. De aceea încep sa curga lacrimi din ochii lui de atâta bucurie.

Inima lui vrea sa iasa din piept tresaltând si bucurându-se de rugaciune. Sufletul lui se bucura în bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva sa însemne, ce altceva sa arate, daca nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos si cum poate lucra numele lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea rugaciunii?

Dar pentru ca cel care ajunge sa fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme de durerea inimii, nici nu se mai înspaimânta la gândul acesteia, pentru ca a primit deja înstiintare si asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul va parasi trupul lui, din gura lui, din cugetul lui, din inima lui si din sufletul lui nu mai lipseste nici o clipa numele lui Hristos; "Hristoase al meu! Hristoase al meu!" se spune înlauntrul lui mai mult decât propriile respiratii. Oriunde priveste si orice vede, "Hristoase al meu" îi vine mai înainte în minte. Orice aude, "Hristoase al meu" se aude deja mai repede. Oriunde merge si oriunde se plimba, "Hristoase al meu" merge înainte si îl conduce. Când doarme, "Hristoase al meu" doarme împreuna cu el. Când manânca, "Hristoase al meu" este mâncat împreuna cu mâncarea respectiva. Când lucreaza lucrul mâinilor, "Hristoase al meu" îi sta înainte.

Dorind sa dovedesc ca "Hristoase al meu!" "Hristoase al meu!" este sadit înlauntrul lui, nu-mi ajunge timpul, deoarece dupa cum este cu neputinta simturilor omului sa simta ceva fara ca sa fie mai înainte prezent cugetul sau, la fel este. cu neputinta si cugetului sa fie prezent fara "Hristoase al meu! Hristoase al meu!". Daca nu salasluieste în inima lui Hristos, cum poate acesta sa fie plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit? Plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit ajunge sa fie prin rugaciunea inimii, care se spune înlauntru cu durere.

Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. "Este grea iarna, dar este dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici". Este grea durerea aceasta pentru trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina rugaciunii, atunci se bucura sufletul si-si gaseste linistea. Când va înceta durerea, se va odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru ca a încetat cina cea tainica a hranei celei negraite si a bucuriei ceresti. Când iarasi vine durerea, nu se mai odihneste tru pul, dar prin silirea rugaciunii începe sa fie atinsa înlauntru inima, care tresare de îndata si sufletul se bu cura, înainte chiar de a veni, de nadejdea apropiatei hrane duhovnicesti. Si atunci când vine, sufletul scoate un strigat mut de bucurie, amestecat cu dulceata inimii si a cugetu lui, deoarece rosteste plângând numele lui Hristos Iisus: "Primeste-ma, Doamne, în împaratia Ta! Primeste-ma, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea si lumina mea cea preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeste-ma acum, acum. Domnul meu si Dumnezeul meu, primeste-ma, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de negrait, din negraita dragoste si bunatate a Ta, Hristoase al meu si Dumnezeul meu, nu mai pot sa ma despart de Tine! Nu mai sufar lipsa Ta. Ard si ma aprind de flacara nestinsa a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, ma aprind de setea dupa Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul pâna Te gasesc si cad în neputinta din pricina despartirii de Tine!"

Acestea si altele asemenea acestora spune sufletul tau lui Hristos, arzând de iubirea cea peste masura de care este cuprins pentru El, când, dupa ce a strigat destul cu trupul, este înstiintat ca Hristos a auzit glasul lui si l-a scris în cartea vietii vesnice, unde sunt scrisi toti dreptii, despre care Scriptura spune: "Si în cartea Ta toti au fost scrisi".

Dar Iisus Hristos, ale Carui judecati numai El le cunoaste, îl mai lasa înca în lume, pentru a îndoi sau a înzeci si însuti roadele sale. Si înceteaza pentru putin durerea inimii cu mângâierea Lui, nu pentru ca Domnul împutineaza durerea (pentru ca Domnul voieste sa simtim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este si devine mântuire pentru noi), ci se împutineaza durerea o data cu înmultirea lacrimilor.

Aceasta durere, asadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc si care Il iubesc pe El. fara aceasta durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în aceasta lume, în chip tainic, adica în extaz si în viziune, si nici pentru cealalta lume nu este înstiintat si încredintat ca va fi cu Dumnezeu.

La aceasta durere se ajunge cu multe nevointe si dupa mult timp cu silirea fara masura a rugaciunii inimii. Pentru ca, daca cineva nu-si sileste de ajuns inima sa cu rugaciunea, este cu neputinta sa afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri si cu multa silinta la aceasta durere. Si numai ce pentru putin va neglija omul rugaciunea, atât de repede fuge de la el, încât el însusi se minuneaza cum a fost cu putinta sa o piarda, pentru o clipita de neatentie. Dar cel care o afla o singura data, chiar daca o pierde, o regaseste din nou foarte repede, atunci când doreste, pentru ca stie drumul pe care trebuie sa mearga pentru a o gasi. Chiar mai mult, nu o lasa sa se departeze pentru prea mult timp. De ce? Deoarece, daca se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsa din nou de placerile lumesti si va parasi calea Domnului. Aceasta durere este fructul inimii zdrobite, înfrânte, nascatoare si a lacrimilor permanente si luminoase. Aceasta durere este hrana sufletului, hrana cugetului si mângâiere a mintii. Aceasta durere este bucurie a îngerilor si întristare a demonilor.

Sufletul celui care pastreaza aceasta durere înlauntrul sau mereu, paraseste în scurt timp aceasta lume si se îndreapta spre lumea aceea, în care va avea parte cu dumnezeiestii îngeri. Aceasta durere nimiceste patimile, alunga demonii, linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si încalzeste inima în cele ceresti. Aceasta durere este pentru om un învatator ceresc, care îl învata tainele dumnezeiesti si îi încredinteaza întelesurile ceresti.

Este cu neputinta omului care are înlauntrul lui aceasta durere sa nu aiba si gând ceresc.

De îndata ce apare înlauntrul lui aceasta durere, se înalta cugetul si mintea lui la cele ceresti, parasind ca nefolositoare cele pamântesti. Mintea lui se înalta la cele ceresti când are înlauntrul sau aceasta durere pentru Hristos, deoarece l-a curatit varsarea lacrimilor si l-a luminat rugaciunea curata, care s-a lucrat în taina în inima.

Iar daca s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri, acolo cauta sa vada pe Acela a carui dulceata de nespus a gustat-o în parte sufletul lui si inima lui.

Plimbându-se netrupeste, ca unul netrupesc între cei netrupesti, în cele ceresti si nemateriale, îl gaseste pe Acela pentru iubirea caruia s-a ostenit inima lui si a suferit durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea si vazându-L, pe Cel pe care L-a vazut proorocul Isaia sezând pe tronul slavei, cade de îndata la picioarele Lui si I se închina cu nespusa evlavie si smerenie. Si nu numai de aceasta cinste l-a învrednicit durerea inimii, ci îl face sa ajunga si în bratele preadulcelui Iisus si Domnului Atoatetiitor, precum ajunge pruncul în bratele maicii sale, bucurându-se de sarutarea preadulce cea mai presus de orice dulceata a Stapânului si Hristosului sau, ochii si gura lui varsând în acelasi timp râuri de lacrimi. Si se roaga, rugând pe Hristos sa nu Se desparta niciodata de el, ci lipit de El se roaga sa ramâna totdeauna cu Hristosul lui si cu Harul dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea ce a spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la fata si Apostolii au vazut slava lui Hristos: "Bine ne este noua sa fim aici".

Preadulcele nostru Iisus Hristos sa ne dvruiasca si noua aceasta durere a inimii, mântuitoare de suflet, sa ne învredniceasca aici sa-L vedem tainic totdeauna cu ochii mintii, iar dincolo, în veacul viitor, legaturile sufletului fiind dezlegate, sa-L vedem fata catre fata si sa-L slavim împreuna cu îngerii în veci de veci nesfârsiti.

Amin.