Miezul noptii în pustia Muntelui Athos

Am iesit si am sezut pe o piatra. Se întuneca. Murmurul dulce al marii se putea auzi din departare. Toata dulceata vesniciei se aduna în sufletul meu tulburat.

Liniste nesfârsita. Am simtit prezenta lui Hristos, Care stie sa umple pustia. Putine momente în viata mi le-am petrecut astfel. Doua ocazii, mai ales, mi-au venit în minte. Prima fiind în bratele nasului meu, ca mic copil, puteam auzi slujba catehumenilor în timpul careia, prin glasul nasului meu l-am marturisit pe Hristos ca sa pot deveni madular vrednic al trupului Sau. A doua ocazie a fost acea noapte în care am primit învatatura binecuvântatului Gheron, ca sa pot primi al doilea botez al pocaintei si sa-l întâlnesc pe Dumnezeu. Singura diferenta este ca în primul caz n-am putut întelege mare lucru (aproape nimic) în timp ce a doua oara am fost constient de miscarea mea spre Dumnezeu. În acea noapte Dumnezeu mi-a trimis mana Sa si m-a hranit cu cuvântul sfântului pustnic.

Spune proorocul Isaia: „Fericit este cel ce îsi are samânta în Sion si rudele în Ierusalim” iar egumenul manastirii Stavronikita talmaceste plin de întelepciune: „Si noi putem spune ca suntem fericiti pentru ca avem în Sionul Ortodoxiei – Sfântul Munte – samânta sfintilor nevoitori si în Ierusalimul ceresc avem o multime de rude. Ei traiesc pentru noi si sunt lumina si nadejdea vietii noastre prezente si viitoare”.

Doream sa pun în practica o mica parte din ceea ce batrânul nevoitor îmi aratase în timpul discutiei, acela fiind pentru mine mai degraba „pilda, iar nu datator de lege”. Mi-am aplecat capul, mi l-am pus pe genunchi, – asemeni profetului Ilie, pe muntele Carmel – si am început sa-mi încalzesc inima, ca sa pot începe apoi rugaciunea lui Iisus.

Orele noptii sunt datatoare de viata pentru calugarii ce sunt „lucratori ai rugaciunii neîncetate si ale prea dulcei amintiri a Lui Iisus înlauntrul inimii lor”.

Noaptea înrâureaza puternic trairea vietii îngeresti, de aceea o prefera pentru lucrarea duhovniceasca si pentru rugaciunea lui Iisus. Monahii desfiinteaza noaptea, de vreme ce viata monahala desfiinteaza totul. Viata monahala desfiinteaza moartea, caci nunta duce viata mai departe dar în acelasi timp duce mai departe si moartea. O viata noua se naste, viata ce urmeaza sa se stinga. În timp ce în viata traita în feciorie moartea înceteaza sa ameninte omenirea. Viata unui monah este începutul vesniciei, viata adevarata, de aceea el traieste realitatea eshatologica, felul îngeresc de viata. Domnul a spus: „Fiii veacului acestuia se însoara si se marita; Iar cei ce se vor învrednici sa dobândeasca veacul acela si învierea cea din morti, nici nu se însoara, nici nu se marita” (Luca 20, 34-35).

Monahul apartine altui veac. Viata prezenta devine vesnicie, devine trecerea nesfârsita a timpului! „Desi umbla pe pamânt în feciorie, monahul atinge cerurile”.

De aceea putem spune ca viata în feciorie desfiinteaza chiar si noaptea. Noaptea devine zi, caci monahii traiesc felul de viata eshatologic si îngeresc. Daca „noaptea nu va mai fi acolo” potrivit Apocalipsei (Apocalipsa 21, 25), nici aici n-ar trebui sa fie noapte pentru aceia care sunt îngeri în trup. Mielul, Soarele, Hristos îi lumineaza.

Potrivit Sfintilor Parinti, „noaptea este folositoare tuturor”. Este folositoare si sufletelor începatoare si celor desavârsite. Începatorii sunt monahii care sunt în primul stadiu al vietii monahale, care trebuie sa lupte cu patimile si sa încerce sa le schimbe în iubire dumnezeiasca. Ei sunt „crescatorii de animale”, care încearca sa calauzeasca vitele, adica starile pervertite ale sufletului. Iar cei desavârsiti sunt cei ce au depasit acest stadiu. Ei au iesit din robia Egiptului, adica de sub stapânirea patimilor, în pustia nepatimirii si sunt pastori ce-si duc oile – mintea si inima curate – la muntele vederii dumnezeiesti. Sfintii Parinti spun ca noaptea este importanta si binefacatoare pentru amândoua chipurile.

Cei ce sunt în primul stadiu îsi amintesc pacatele ce le-au facut în timpul zilei, „tulburarea greselilor”. Descopera pacatele cu ajutorul harului datator de viata, adevarat iar nu închipuit si atunci încep sa plânga: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Ei nu lasa sa fie închise în adâncurile subconstientului toate gândurile vinovate, dorintele rusinoase si faptele pacatoase, ci intra cu puterea harului si alunga cu îndrazneala tot ceea ce este salasluit acolo, fiind astfel vindecati. Îsi curata mintea si inima nu doar de gândurile complexe ci si de cele simple. Cei desavârsiti îsi petrec noaptea într-un chip diferit. Fiind curatiti de toate starile potrivnice firii, dau slava lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea si îsi îndreapta gândurile si inimile spre muntele vederii dumnezeiesti (theoriei).

La caderea noptii, ei se gândesc la ziua facerii, când „pamântul era netocmit si gol” si „întuneric era deasupra adâncului”(Facerea 1, 2). Când, la scurta vreme dupa aceea, apar stelele, se gândesc la crearea stelelor si precum îngerii au laudat pe Dumnezeu atunci, Îl lauda si ei acum pentru întreaga zidire. În timp ce altii dorm si aparent nici nu exista, acestia stau treji, singuri cu Dumnezeu, slavindu-l asemeni lui Adam înainte de Cadere. Când fulgera sau tuna, se gândesc la înfricosatoarea zi a Judecatii. În locul glasului pasarilor de prada, ei aud sunetul trâmbitelor ce cheama mortii sa se ridice din morminte. Rasaritul luceafarului si zorile le amintesc de aratarea semnului Fiului Omului, Cinstita si de viata purtatoarea Cruce. Stralucirea soarelui le aduce în minte venirea în slava a lui Hristos, Soarele dreptatii. Aceia care neîntârziat se ridica sa-L laude pe Hristos, sunt sfintii care vor fi rapiti în nori, ca sa întâmpine pe Domnul în vazduh (Tesaloniceni 4,17) si cei ce nu se îngrijesc sa laude la rasaritul soarelui pe Dumnezeu si dorm, sunt cei ce vor fi judecati ca pacatosi… Am încercat sa traiesc acea noapte în acest fel. Am încercat sa-mi încalzesc pacatoasa si înghetata inima cu aceste gânduri. Când ea a început sa se înmoaie, m-am rugat cu acele cuvinte pline de dragoste ale Fericitului Augustin:

„Cel ce esti sageata aleasa si sabie ascutita, strapungând cu puterea Ta carapacea otelita a inimii mele, patrunde cu puterea iubirii Tale, ca sufletul meu sa Te vada. Sunt ranit de iubirea Ta, sunt ranit de dragoste pentru Tine. Zi si noapte vars lacrimi îmbelsugate. Stapâne, Te implor loveste-mi sufletul împietrit cu lancea ascutita a iubirii Tale. Patrunde în adâncimea fiintei mele. Racoreste-ma cu apa vie. Deschide în ochii mei izvor de lacrimi vesnic curgatoare. Vegheaza-ma cu iubirea Ta neclintita. Da-mi nadejde sa-Ti vad slava. Da-mi lacrimi nesfârsite. Nu în aceasta viata caut mângâiere ci în odaia cereasca de nunta, sa fiu vrednic sa te vad, Iubit, Domnul meu si Dumnezeul meu. Adu-mi sufletul uscat însetat dupa Tine, la suvoaiele neoprite de apa vie. Sau, mai bine, Dumnezeul meu, Viata mea, Trage-ma spre Tine, Fântâna vie, ca sa pot beasi sa fiu saturat, si sa traiesc vesnic cu Tine. O, Tu, izvorul vietii umple-mi mintea cu revarsarea iubirii Tale mângâietoare; fa-mi inima sa se reverse cu tristetea stralucita a iubirii Tale. Fie ca sa uit grijile trecatoare ale lumii si sa Te pastrez vesnic în inima”.

Apoi am repetat cu toata puterea rugaciunea lui Iisus, asa cum am învatat de la pustnic. Nu stiu cât am ramas acolo. Sunt momente când acele ceasului nu se mai învârt. Timpul se oprise în vesnicie.

Miezul noptii trecuse demult.

Puteam vedea acum colibele monahilor cum se luminau una dupa alta.

Privighetorile începeau sa-si înalte cântecul lor. „Izvoarele smereniei” ce încep sa se reverse si sa ne ude pamântul însetat! „Turle înflacarate ale muntelui” ce revarsa lumina! „Crinii cu bun miros si bine placuti” ce înmiresmeaza lumea întreaga! Chiliile vor rasuna de glasurile lor în scurt timp si se vor umple cu lacrimi de pocainta sau lacrimi de dumnezeiasca luminare. Ei se ridica sa laude pe Hristos si sa-i ceara sa trimita harul Sau dumnezeiesc, mila Sa îmbelsugata.

Iisuse, frumusetea cea mai presus de minte si atotbuna, slavescu-Te pe Tine ca ai facut ca voia si puterea una sa fie. Iisuse, dragoste dumnezeiasca si mult dorita, slavescu-Te pe Tine ca nemarginita lume o porti cu puterea Ta.

Iisuse, Cel ce esti Calea, Adevarul si Viata, multumescu-Ti Tie ca pe calea adevarului ma calauzesti prin cuvintele Tale de viata datatoare.

Iisuse, Cel ce esti desavârsita vedere a celor fericiti, multumescu-Ti Tie ca învrednicesti cu slava Ta firea noastra cea cazuta.

Iisuse, Cel ce esti Lumina mai presus de toata lumina, cu frica marturisescuma Tie ca în întunericul pacatelor înca ma scald.

Iisuse, Cel ce esti Judecatorul tuturor, marturisescu-ma Tie ca nicicând pâna acum de iubirea Ta n-am fost patruns.

Iisuse, Cel ce esti caldura de viata datatoare si preadulce, încalzeste-mi frigul sufletului.

Iisuse, Cel ce esti vesmânt înstelat si preastralucitor, acopera-ma si pe mine cel gol.

Iisuse, Cel ce esti începutul si mijlocul si sfârsitul meu, curateste-mi inima cea plina de multe necuratii.

Iisuse, Cel ce Esti, în toate si mai presus de toate, Dumnezeul meu, arata-Ti fata ta spre mine si ma mântuieste.

Iisuse, Cel ce esti mai presus de toata mintea, arata-ma întreg prin adunarea mintii si prin rugaciune neîncetata.

Iisuse, Cel ce esti taina mai presus de toata cunoasterea, ridica-ma deasupra a toata simtirea si cugetarea.

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma.

În aceste ceasuri întregul Munte este în flacari, iar diavolul urla, ranit de moarte. Monahii cu adevarat sunt îndumnezeiti.