Apus de soare în Muntele Athos

Soarele cobora spre vest. Diminetile în muntele Athos sunt înmiresmate, fermecatoare. Întunericul noptii se împrastie în timp ce calugarii sunt la Katholikonul (biserica cea mare) Sfintelor Manastiri, cântând „Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat noua lumina”. S-ar putea spune ca cele ce alunga întunericul sunt vocile melodioase, rasunând blând si ritmul cald al clopotelor.

Dupa-amiezile la Athos sunt si ele linistite. O zi de stradanii a trecut si noaptea îsi împrastie valul în care monahul va ascunde multe lupte, lacrimi îmbelsugate si multe nevointe duhovnicesti. Soarele cel vazut coboara spre asfintit dar Soarele Cel ce se afla în inimile nevoitorilor nu se stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii patimilor îsi are locul o zi vesnic luminoasa. O, apusul de soare la Athos! Apus plin de farmec, plin de har, învaluit în liniste.

Dupa vecernie unii monahi, miscându-se încet, cu capetele aplecate, ies din Katholikonul Sfintelor Manastiri sau din micile capele ale schiturilor sa se odihneasca în aerul curat, asezându-se pe o banca din piatra si meditând asupra dulcelui nume al lui Hristos. Vor si staruie sa-si înscrie în inimile lor literele de aur ale rugaciunii. Sunt furat de aceste ceasuri de liniste, când pâna si natura este calma, când chiar si valurile marii abia se aud lovindu-se de stânci, când regele soare zugraveste cerul în toate culorile. Natura la Athos are un farmec deosebit, dat de rugaciune si de sfintenie. Într-adevar, harul necreat patrunde prin suflet, în trup, întinzându-se pâna si la firea negânditoare si la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva salbatic, nici macar nu exista ceva salbatic, totul e linistit. La Athos toate zilele si noptile ard în rugaciune. Chiar si natura este îmblânzita de glasurile frumoase ale calugarilor, de sunetul clopotelor si de smerenie! „Aici apa este mai buna, aerul este mai blând si adierea lui mai calda, învaluindu-ne pe noi cei reci; pretutindenea vezi paduri ce se înalta dese, cu copaci vesnic verzi care încânta privirea; vezi maslini, vita-de-vie, dafini, mirt si tot felul de pomi. Nevointa tacuta, care pe unii îi hraneste iar pe altii îi desfata, a curatat acest pamânt de blestem” (Eugen Boulgaris).Nu ma simt atras în mod deosebit de catre natura. Însa la Sfântul Munte aceasta are un har deosebit. Ar putea sa o priveasca cineva cu ochii monahilor purtatori de Dumnezeu si sa se lumineze. Ar putea sa o priveasca, contemplându-o nu cu ochii sau cu mintea ci cu inima înduhovnicita. Si inima stie cum sa iubeasca si sa aprecieze lucrurile. S-ar putea ca tacerea în plinatatea ei sa joace un rol foarte important, daca „viata care este lipsita de temeri, datorita credintei sale în Dumnezeu se misca din fire spre o întelegere a creatiei lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama).

Tipărire